contemplari

inocenta copiilor

Copiii vad, copiii observa, copiii simt, copiii interpreteaza. Dupa regulile lor la inceput, si apoi din ce in ce mai mult dupa ale noastre, ale parintilor, bunicilor, educatorilor, adultilor…

Daca avem curajul si puterea de a dezbraca regulile noastre de prejudecati si complezente sociale, si avem in continuare puterea de a recunoaste ca ceea ce a ramas sunt … regulile copiilor, inocente, lipsite de ambitii, prefacatorii etc. Si daca inocenta si deschiderea copiilor de a vedea lucrurile asa cum sunt ne induioseaza, ne uimeste si ne da de gandit, atunci vom vrea sa o pastram nealterata, neinfluentata si vom vrea sa-si dezvolte vederea asupra lumii asa cum experienta lor le-o dicteaza!

 La inceput e usor, dar cresc odata cu capacitatea noastra de a-i percepe mai intelepti, mai agili, mai maturi. Sau mai repede de-atat.

Un lucru trebuie tinut minte: niciodata nu e prea DEVREME pentru a considera un copil suficient de „mare” pentru a vedea dincolo de ceea ce vrem noi sa vada, si niciodata nu e „prea mic” pentru a simti. 

O intamplare cotidiana, si banala: copilashul de 3 ani o vede pe mama sa nervoasa si suparat si intreaba „Mami, de ce esti asa?” si mama, considerand ca un raspuns sincer ar fi prea complicat, ii raspunde: „O, nu am nimic.” … si iata cum copilul a pierdut un dram din increderea pe care o avea in sine, in a detecta o schimbare in lumea ce-l inconjoara si nu va mai recunoaste, sau nu va mai vrea sa recunoasca un fapt evident, va fi mai putin inocent in a descoperi lumea..

Undeva in acelasi repertoriu sunt si observatiile gen „acum esti mare, nu mai trebuie sa plangi!” oare? Cand e momentul in care incepem sa spunem asta. Probabil de cand copilul are 2 ani… e el suficient de mare sau nu mai avem noi argumente si/sau rabdare?  Sau „lasa-i si lui jucaria ca e mai mic”, in stransa legatura cu „lasa-l sa se joace ca e mai mare”… oare cel ce aude aceste argumente cum se poate pozitiona. In inocenta sete de a descoperi lumea, cum isi va defini unitatile de masura? Unde e el?    Sau „Nu e bine sa vorbesti cu strainii” – perfect adevarat, dar hai sa-i construim un context, pentru ca atunci cand strainul i-e strain copilului, dar nu si parintilor, sfatul se schimba „da mana cu nenea, uite, iti da o bomboana!” 

Hai sa fim sinceri si deschisi cu copiii nostri. sa apreciem ceea ce sunt si cum sunt, si sa-i respectam. Ei ne iubesc sincer si neconditionat, ne accepta asa cum suntem. Sa incercam sa fim noi ca ei, in loc sa-i transformam in copiile noastre, sau intr-un rezultat industrial al societatii, al paradigmelor.

 Hai sa incercam sa vedem lumea alaturi de ei, cu ochii lor, si de cate ori vrem sa-i „educam” s-o facem asa cum si noua ne-ar place. Sa lasam deoparte propozitiile gen „fa asa pentru ca spun eu”, „sa-ti fie rusine, m-ai facut de ras”,  „mami se va supara daca afla”, „ai fost rau, nu meriti sa …”

Hai sa incercam sa definim cuvintele „rusine”, „a merita”, „a face de ras”, „daca” si abia apoi sa i le aruncam unor fiinte inocente. De ce credem ca vor intelege lucruri complicate daca noi nu stim sa le spunem in cuvinte simple?!

Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s