sunt unii dintre noi, iar noi suntem daci

cine suntem

SE RESTABILEŞTE DREPTATEA! A CÂTA OARĂ? Prof. Mariana Terra Societatea Internaţională “Reînvierea Daciei” şi revista “Dacia magazin” se mândresc cu faptul că ideile şi dovezile despre vechimea şi prioritatea culturii daco-geţilor în ansamblul concertului mondial cultural – idei ilustrate cu competenţă în cartea doctorului Napoleon Săvescu, “Noi nu suntem urmaşii Romei” – îşi găsesc confirmarea, o dată în plus, în expoziţia deschisă în New York la “Institutul pentru studiul lumii antice” din cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan ( 15 E 84 St ) unde pot fi văzute şi admirate exponate uluitoare ce dovedesc, fără niciun dubiu, că CEA MAI VECHE CULTURĂ A LUMII A FOST ÎN SPAŢIUL NOSTRU DE ORIGINE (s.r.)

“THE NEW YORK TIMES”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, publică, la 1decembrie a.c. – în secţiunea Science – un articol despre această expoziţie, articol scris de John Noble Wilford şi intitulat “A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”. Prezentăm mai jos fragmente traduse în limba română din acest articol.

O CULTURĂ EUROPEANĂ PIERDUTĂ, SCOASĂ DIN OBSCURITATE Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, înainte chiar de primele oraşe ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţ la mare distanţă.

Timp de 1.500 de ani, începând mai devreme de anul 5.000 Î.Chr., ei au lucrat pământul şi au construit oraşe, unele cu 2.000 de locuinţe. Ei au fost meşteri pricepuţi în arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. În mormintele lor s-a găsit o varietate impresionantă de ornamente de cap şi bijuterii pentru gât şi, într-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din întreaga lume.

Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul limbajului vizual al culturii lor…

Peste 250 de artifacte muzeale din Bulgaria, Moldova şi România sunt expuse pentru prima dată în Statele Unite.

Doctorul David W. Anthony, profesor de antropologie la colegiul Hartwick din Oneonta, NY, curatorul expoziţiei: “Vechea Europă a fost printre cele mai sofisticate şi tehnologic avansate locuri din lume” şi a devzoltat “multe dintre semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei.”…

La recenzia făcută expoziţiei, Roger S. Bagnall, director al institutului, a mărturisit că până acum “Foarte mulţi arheologi nu auziseră de aceste vechi culturi europene”. Admirând ceramicile colorate, Dr. Bagdall, un specialist în arheologia egipteană, a remarcat că, în acel timp, “egiptenii cu siguranţă nu făceau vase ca acestea.

” Un catalog al expoziţiei, publicat de Princeton University Press, este primul compendiu de cercetare în engleză despre descoperirile Vechii Europe… Cartea include eseuri ale experţilor din Marea Britanie, Franţa, Germania, Statele Unite şi din ţările în a existat acea cultură…

Pe un vast teritoriu care acum aparţine Bulgariei şi României, oamenii s-au stabilit în sate cu una sau mai multe case adunate înăuntrul gardurilor. Casele, unele cu două etaje, erau încadrate în lemn, cu pereţi în tencuială de argilă şi podea din pământ întărit…

Câteva oraşe ale oamenilor din Cucuteni,… o cultură robustă din nordul vechii Europe, au crescut la mai mult de 800 de acri, ceea ce arheologii consideră un spaţiu mai mare decât orice altă aşezare umană cunoscută în acel timp. Escavaţii viitoare au rolul de a descoperi dovezi definitive ale palatelor, templelor sau ale clădirilor civice mari…

Una dintre cele mai cunoscute (figurine) este figura în argilă arsă a uni om care şade, cu umerii aplecaţi şi mâinile la faţă, ca într-o contemplare. Numit “Gânditorul”, această piesă şi o figurină feminină au fost găsite într-un cimitir al culturii Hamangia, în România…

Un set de 21 de figurine feminine mici, aşezate în cerc, a fost găsit într-un site aparţinând perioadei pre-Cucuteni din nord-estul României…

“Gânditorul”, de exemplu, eşti tu sau eu, arheologii şi istoricii confruntaţi cu şi perplecşi de către o cultură “pierdută” din sud-estul Europei, cultură care a avut o viaţă adevărată înainte ca un singur cuvânt să fi fost scris şi o singură roată mişcată.”…

N.R. Expoziţia este deschisă publicului larg până în 25 aprilie 2010. Pe internet se pot vedea exponate la site-ul: http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html

Nota redacţiei

Unii dintre cei mai renumiţi arheologi ai lumii sunt uluiţi şi recunosc vechimea şi perfecţiunea culturii înflorite pe meleagurile noastre străbune cu mult înaintea cunoscutelor civilizaţii greceşti şi romane.

Continuitatea noastră ca popor evoluat încă de la răsăritul civilizaţiei mondiale este dovedită, de asemenea, prin tradiţiile populare care s-au păstrat până în vremea noastră.

Discontinuitatea noastră ca popor şi ca limbă există numai în mintea acelora pentru care adevărul şi dovezile ştiinţifice remarcabile nu înseamnă nimic, fiindcă minciuna şi dezinformarea perpetuate de-a lungul anilor sunt aliaţii lor la care, spre ruşinea lor, nu renunţă.

Noi avem sacra datorie faţă de contemporani şi faţă de urmaşi de a prezenta adevărul, aşa cum a fost scos la iveală din ceaţa trecutului.

Iar expoziţia recent deschisă în New York despre cultura vechii Europe, în care aportul românesc este de 80%, ne îndreptăţeşte să spunem lumii, din nou, tare şi răspicat: “Noi nu suntem urmaşii Romei!”

http://www.curierulnational.ro/Eveniment/2008-06-23/Congresul+International+de+Dacologie+repune+in+drepturi+adevaruri+uitate

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=6032:se-restabilete-dreptatea-a-cata-oar&catid=11:cultura&Itemid=15

Standard

7 thoughts on “cine suntem

  1. bogdan says:

    pentru Bogdan:

    Un interesant studiu semnat de asist. univ. George V. Grigore demonstreaza ce importanta a avut enigmatica Dacie care, prin aurul sau, prin tezaurele sale, a salvat imperiul roman care, in perioada de dinaintea domniei lui Traian, agoniza lovit de o puternica criza de numerar. Acesta a fost unul din motivele pentru care imparatul a pregatit campania impotriva Daciei, unde, asa cum au mentionat scriitori din cele mai vechi timpuri, se afla singurul zacamant aurifer important din Europa in perioada antichitatii, fapt demonstrat de altfel prin multimea dovezilor arheologice scoase la iveala chiar si in zilele noastre. Asa se face ca prada luata de romani dupa cucerirea Daciei a uimit lumea.
    “Avutiile Daciei lui Decebal vor fi evocate in operele unor umanisti transilvaneni cincisprezece secole mai tarziu, de la pornirea spre Cetatea Eterna a convoiului greu incarcat cu armele si aurul dac, convoi pe care-l putem vedea infatisat si intr-una din metopele Columnele triumfale inaltate in Forum. A fost un fara seaman in veac”, arata George V. Grigore. Conform aceluiasi studiu, acest (prada de razboi) ar fi cuprins pepite mari de aur masiv, lingouri de aur in forma de varf de sageata, numeroase monede dacice, dar si romane, vase ritualice si podoabe din aur si argint.
    Ioannes Lydus, un istoric din secolul al VI-lea, citandu-l pe Criton, medicul lui Traian, relateaza ca imparatul ar fi luar din Dacia 5.000.000 livre de aur (o livra romana = 327,1873 g.) si 10.000.000 livre de argint, fara a mai socoti “vasele de nepretuita valoare”, turmele, armele si cei 500.000 de captivi. Pentru comparare, Plinius precizeaza ca tezaurul public roman nu ar fi depasit la vremea respectiva 1.620.829 livre de aur.
    Cu aurul dacilor au fost ridicate la Roma si in alte colturi ale imperiului statui, marete edificii publice, temple si apeducte, forul care poarta numele imparatului cuceritor etc. In anul 106 Traian a suprimat toate datoriile, a scutit toti contribuabilii de impozitul pe un an, iar fiecare cap de familie a primit cate 650 de dinari pentru a se simti partasi la marea victorie. Serbarile si jocurile in cinstea acestui rasunator jaf au durat 123 zile in sir, 10.000 de gladiatori infruntandu-se in circuri. Afluxul de aur a facut ca pretul metalului nobil sa scada vertiginos, cu o zecime, in tot imperiul.
    Mai trebuie amintit ca exploatarea intensa a minelor de aur si argint dacice timp de 160 ani, cat a durat ocupatia romana (106-175), a adus imperiului circa 1.100 tone de aur. Urmele acestor nemiloase exploatari sunt relatate de tablitele cerate descoperite la Alburnus Maior. Ele dovedesc jefuirea de catre romani a unor cantitati uriase de aur de pe teritoriul cucerit temporar, unde au functionat nu mai putin de 120 de exploatari aurifere cunoscute, precum si spalatorii de aur.
    Daca meticulosii administratori ai imperiului au avut grija sa consemneze aceste jafuri, despre aurul pe care-l exploatasera dacii in decursul existentei lor s-au purtat discutii aprinse. S-a pus la un moment dat problema daca minele Daciei au fi putut furniza o asemenea cantitate de metal nobil. Acceptand valorile minime oferite de Jerome Carcopino (165.000 kg aur si 330.000 kg argint) s-a ajuns la concluzia ca autoritatea statala daca aduna si tezauriza o buna parte a aurului obtinut prin spalarea aluviunilor si prin exploatarea minelor. “Acumularile realizate numai in cursul a catorva decenii echivaleaza cu cifrele avansate de Jerome Carcopino, asadar prada de razboi a fost mare”, sustine George Grigore.
    Uriasa cantitate de aur provine, dupa unii cercetatori, din acumularile succesive inca de pe vremea regelui Burebista sau poate chiar dinaintea lui. Prada cea mai pretioasa luata din Carpati de catre romani a fost gasita in tainitele palatului-fortareata de la Sarmizegetusa. Este posibil sa mai fi fost jefuite si alte cetati, resedinte ale puternicilor tarabostes locali.
    Este de acum binecunoscuta marturia lui Dio Cassius care, referindu-se la Decebal spune: “vazand ca sortii ii sunt potrivnici si ca e pe cale sa piarda razboiul, pentru a nu lasa prada in mainile romanilor, atata aur si argint agonisit, hotari sa-l ascunda in asa fel incat sa nu poata fi gasit de dusmani. El alesese pe cei mai puternici dintre oameni si-i indruma sa abata apele raului Sargetia; cand matca raului a fost secata, oamenii au sapaat o groapa adanca unde au fost depuse avutiile dacilor. Apoi groapa a fost astupata cu pamant, iar deasupra s-a asternut un strat greu de piatra. Dupa aceasta, apele raului au fost intoarse in matca lor, stergand orice semn al celor intamplate. O alta parte a pretioaselor odoare au fost scoase in taina din cetate si au fost bine ascunse in pesteri stiute doar de putini. Slujitorii folositi pentru a duce la capat aceste tainice lucrari au fost sortiti mortii si s-au sinucis. Nu s-ar fi stiut nimic niciodata daca Bicilis, un tovaras de arme al lui Decebal, luat in captivitate de romani, n-ar fi dezvaluit taina pentru a-si salva viata”, spune Dio Cassius. Dupa cum apreciaza istoricul englez Edward Gibbon, dupa fericitul an 106, imperiul roman avea sa-si prelungeasca existenta cu inca un secol.

    Sursa:

    Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia. Legenda sau adevar ocultat, Editura DACICA, Bucuresti, 2006, p. 120-122

  2. bogdan says:

    ILIADA CA SURSA A PROTOISTORIEI POPORULUI ROMAN
    *
    În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele,
    elogiul vechii lumii trace. Lume a cărei măreţie începea să apună într-o
    aură de mister, păstrându-şi însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi -,
    în timp ce lumea greacă progresa mereu şi neîntrerupt -, devenind,
    încet dar sigur, un prim etalon al antichităţii clasice.

    Silviu N. Dragomir

    Tracii s-au estompat în continuare şi din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizaţii arhaice, întrând după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migra-ţiuni devastatoare. Însă – asta o vom vedea de îndată! –, nu fusese dintotdeauna aşa.

    1- Subiectul epopeei Iliada

    Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvăluit de poet odată cu obişnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul său cânt şi din primele sale versuri:

    “Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,

    Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…”

    (Cîntul I / versurile 1 şi 2 din ediţia definitivă a lui George Murnu)

    Este vorba, aşadar, de tracul Ahile, personaj localizat spaţial către Gurile Istrului.

    Epopeea rămâne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal însă, ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atât cât se pare că au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile trace ale Troiei.

    2- Cine au fost, în fapt, tracii?

    Pentru vechii greci, a fi trac avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oştean desă-vârşit, posesor al unui suflet care şi-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Se ajunsese până acolo încât, elinii – ca semn al strălucirii – îşi căutau în vechime ascendenţe genealogice trace, uneori chiar cu specificarea unei aumite sor-ginţi geto-dace! Un exemplu ar fi însuşi zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pământurile din stânga Dunării; iar atunci când tatăl său a păcătuit cu zeiţa Afrodita şi a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat în războinica Tracie.

    Ascendenţe trace şi-a găsit până şi comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepţie faţă de ceilalţi greci care asociau virtuţile eline de cele ale tracilor din acel nord – îndepărtat şi misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obârşiilor.

    Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac, atestat fiind – aşa cum am mai spus – ca având sorgintea spre gurile de vărsare ale Istrului, acolo unde tatăl său, Peleu, era rege. Şi, deloc întâmplător, poetul poeţilor îi descrie pe traci abia în al zecelea cânt al cărţii sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariţie total strălucitoare –, ceea ce nu ar fi reuşit prin înşiruirea comună de la începuturile povestirii sale. E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.H., civilizaţiile minoică, cretană şi tracă, reprezentau în fapt vechile civilizaţii ale bătrânelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru tracii care-i erau contemporani. Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau grecii pe acei traci:

    “Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;

    Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi-i acolo.

    Caii văzutu-i-am eu, n-au seamă de mari şi de mândri,

    Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.

    Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are

    Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune.

    Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume

    Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…”

    (C. X / v. 420-427)

    Dar, când oare să fi avut loc asemenea lupte desfăşurate parcă în cadrul unei aceleiaşi familie de neamuri? Arheologii spun, începând cu Heinrich Schliemann, că Troia homerică ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrându-se perfect într-o civilizaţie dezvoltată – concomitent şi în mod paralel – pe toată platforma continentală “grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule şi insuliţe din Marea Egee. În acest conflict al anticilor – susţin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o înfruntare a unor civilizaţii diferit evoluate pe scara istoriei.

    3- Războiul troian s-a desfăşurat

    spre amurgul protoistoriei

    Grecii revendică total posesiv, şi deci inutil, războiul troian ca fiind un război grecesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins în reţetă şi pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migra-tori din aceeaşi zonă boreală, au început să năvălească în Peninsulă abia după distru-gerea Troiei de către ahei –, nume generic, cuprinzându-i nu doar pe acei bine preci-zaţi ahei, ci şi pe ionieni; ambilor mai spunându-li-se, tot în ansamblu, argieni sau danai. S-a mai admis că, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la ~ 100 de ani după căderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea î. H. Prin urmare, în vremurile desfăşurării epopeei Iliada, încă nu existau greci, iar istoria nici măcar nu începuse.

    Ne aflăm, temporal, într-o perioadă de tranziţie în care încep totuşi să se iţească primii zori ai istoriei. Fierul e pomenit în Iliada numai de câteva ori şi doar episodic:

    “Prin cheutorile platoşei vârful de fier se prelinse”

    (C. IV / v. 121, 131 şi 475; C. VII / v. 137)

    Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, şi cu aceea a strămoşilor noştri geto-daci. Cu toţii erau direct participanţi la conflict.

    Amintim că bunurile erau încă stăpânite în comun (v. orânduirea gentilică) -, dar se întrevede naşterea proprietăţii private (cu o împărţire pe clase) prin cedarea de sur-plusuri către bărbaţii obştii care aduceau deosebit de mari servicii comunităţii. Asta ar rezulta şi din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus faţă de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate:

    (C. I / v. 119-122) “… Atride,

    Cel mai slăvit între oameni şi mai ahtiat după avere,

    Cum şi de unde să-ţi deie bărbaţii ahei o răsplată?

    Bunuri prea multe de-a obştii noi nu ştim păstrate niciunde”

    Chiar dacă perioada războiului Troian rămâne în continuare destul de controversa-tă, s-a ajuns totuşi la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis în situ-area conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea şi al XIV-lea î. H.

    4- Protagoniştii războiului troian

    au fost, în realitate… tracii!

    Ştiut lucru e faptul că cetăţile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, consi-derată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înfiinţate în cea mai mare parte a lor de tracii numiţi dardani. Din celălalt sens, am văzut, civilizaţia aheiană ţinea tot de un acelaşi tip, aşa-zis tracic, al băştinaşilor “mediteraneani” de o bănuită origine pasto-rală pelasgă, despre care ştim foarte puţin. Dar, aproape cu siguranţă, toate populaţiile Peninsulei fuseseră atrase de un climat generos, ca şi de păşunile bogate. Şi chiar de nu erau chiar traci-traci, aheii desigur că îşi făcuseră un stagiu migrator în Tracia.

    Homer ni-i înşiruie, printre luptători, pe tracii care participau la confruntare:

    -Din partea aheilor, traci sunt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte seminţii:

    “Din Eubeea suflând a mânie abanţii, din Halchis

    Şi din Eretria, din Histiea cea darnică-n struguri,

    Şi din Cherint de la ţărm, din nalta cetate Dionul,

    Şi din oraşul Carist şi locuitori din Stire –

    Fură conduşi de-a lui Ares ortac Elefenor, feciorul

    Lui Halcodonte, mai marele abanţilor tari de virtute.

    Iuţi şi cu pletele-n spate dau zor după dânsul abanţii

    Plini de războinic avânt şi cu suliţi de frasin întinse,

    Gata să dea în duşmani şi platoşa să le sfâşie”

    (C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)

    -Din partea troienilor, traci sunt luptătorii lui Rhesos – amintiţi deja –, dar şi ceilalţi:

    “Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta…”

    Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, încoifatul

    Hector, oşteanul măreţ. Sub el oştiră bărbaţii

    Cei mai viteji şi mai mulţi şi gata la luptă din suliţi.

    Iar pe dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,

    Al lui Anhise fecior şi al dalbei zeiţe Afrodita”

    (C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)

    Prin urmare, se pare că acest război troian ar fi fost, în realitate, o oarece “afacere” între aceiaşi traci; în plus cu un bănuit iz de piraterie venit din ambele părţi: un trac din Troia, pe numele său Paris, o fură pe Elena, soţia unui alt trac (Menelau era doar frate cu tracul Agamemnon) şi-i lasă pe spartani nu doar fără frumoasa lor regină, ci şi fără o mare parte din multele lor averi. Agamemnon, foarte supărat de încălcarea sfintelor legi ale ospitalităţii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul că toate fu-seseră puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul şi prin asta nordul Mării Egee, se pune în fruntea unei coaliţii peninsulare de corăbieri şi porneşte distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca şi azi, la nivel statal…

    Cel puţin, aşa rezultă din acuzele războinicului trac Ahile aduse lui Agamemnon:

    “Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace,

    Spre a mă bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vină;

    Nu mi-au răpit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele

    Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n ţara bărbaţilor Ftia

    Cea cu pământ roditor, că la mijloc sunt stavile multe,

    Munţii cu umbre pe văi şi marea cu clocot de valuri;

    Ci ne-am luat după tine, sfruntate, ca tu să te bucuri,

    Că răzbunăm pe troieni noi, pe fratele tău şi pe tine,

    Cel făr-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)

    5- Iliada – o veritabilă

    Capsulă a timpului

    Grecii au refuzat să recunoască preluările făcute de la vechile populaţii meditera-neane, băştinaşe, în ciuda faptului că arheologii – şi în primul rând Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupă de metal din insula Creta.

    Reamintim că insula Creta, dealtfel ca şi Sparta, erau considerate de sorginte tracă. Dar şi scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeaşi greci, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele trace, vecinele lor de la nord, atât a poeziei, cât şi a muzicii.

    Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi însă cu uşurinţă trecute cu vederea dacă luăm în considerare că, tot grecii, au căutat permanent să păstreze pentru viitori-me bunurile morale şi materiale la care a ajuns civilizaţia lor –, întocmai ca într-o ve-ritabilă capsulă a timpului. Ca, după circa trei milenii, culmea, românii să repete per-formanţa printr-o aceeaşi tendinţă (v. Să fie oare mănăstirea Voroneţ o “capsulă a timpului?”, capitol din Enigme în jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).

    Iliada e, dincolo de poezie, o frescă unitară, întocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o îmbinare măiestrit ticluită, un veritabil testament, în care se poate întrezări permanenta grijă de a lăsa posterităţii învăţămin-tele şi experianţele de veacuri ale unei civilizaţii care a preluat de la alţii, dar a şi adăugat de la sine un sumum de lucruri şi fapte ce merită consemnate peste veacuri.

    În realitate, suntem în faţa unor teribile adevăriri. Protoistorice, aş zice. Şi, deloc întâmplător, poetul Chateaubriand, atunci când – constrâns de împrejurări – a anunţat că-şi vinde faimoasa lui bibliotecă, spunea că va păstra numai o singură carte: Iliada.

    6- Modalităţi comune ale tracilor,

    dar şi ale românilor, de a ieşi din crize

    În primul rând, va trebui să observăm – peste mii de ani – un acelaşi mod de a se căuta depăşirea unor mari şi catastrofale conflagraţii militare.

    Astfel, ajunsă aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coaliţiei ahee nu mai vede nici o posibilitate să iasă din criza militară în care se zbătea de nouă ani, în afară doar de a apela, în ultimă instanţă, la înţelepciunea unui înalt prelat:

    “Morţii ardeau sumedenii pe ruguri. Şi-n vreme de nouă

    Zile, prin lagăr, zburară săgeţile dumnezeirii.

    Dar. într-a zecea, pofti Peleianul la sfat ostăşimea…

    Zise şi-ndată şezu. Dar iată, se scoală-ntre dânşii

    Fiul lui Testor, întâiul şi fala prorocilor, Calha,

    Care ştia câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor

    Şi cârmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…”

    (C. I / v. 51-70)

    Iată că, întâmplător sau nu, după trei mii de ani, Ştefan cel Mare, a cărui oaste era şi ea “secerată” de mulţimea turcilor, apelează la sfaturile înţeleptului călugăr Daniil Sihastrul, încercând astfel să obţină victoria militară prin umila supunere la vrerile divinităţii.

    Sigur că oricine ar putea obiecta realitatea că astfel de practici au fost – atât spaţial, cât şi temporal – comune şi multor altor vechi şi mari conducători de oşti care ajunseseră la ananghie…

    Să săpăm mai adânc…

    Ne tot plângem, pe umerii celor care au răgazul să ne asculte, că nu dispunem de suficiente date despre trecutul îndepărtat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omorâm prea mult cu căutatul -, exceptând, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal rămas încă neexplorat de români. Fie şi măcar ca operă de artă, Iliada a fost sondată pentru prima dată abia prin anul 1938 (?!) de către Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei în literatura veche românească). În mod cu totul curios, epopeea este considerată de istorici ca o simplă poezie pe care – nu-i aşa? – nu te poţi bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, într-un acelaşi timp se admite de către poeţi că ea este doar strămoşul poeziei europene şi, că, în realitatear fi doar vorba de o pură istorie… romanţată. Ca să vezi…

    Or, nimeni nu vrea să vadă – în afara unor încercări anterioare şi timide ale isto-ricului Nicolae Densuşianu – dacă nu cumva această epopee este posibil, ca întocmai oricărei arhaice opere de artă (fie ea cetate, monument, stelă funerară ş.a.) să mai conţină, în plus, o seamă de date şi situaţii care, peste milenii, s-ar fi putut păstra ne-alterate de timp -, în cazul în speţă comportamente, proceduri sau obiceiuri bine con-turate la popoarele cărora le este premergătoare: traci, geto-daci, protoromâni, români.

    Este o justificare a unei păreri personale că printre puţinele semnale de comporta-ment uman venite din trecutul nostru – mă refer la protoistorie, ca la cea mai adâncă investigare posibilă – şi în completarea creaţiilor populare: basme, credinţe, eresuri, poezii, colinde, oraţii, blesteme, descântece ş.a., s-ar putea foarte bine să apelăm şi la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalăm doar câteva.

    a) Rolul Divinităţii la traci şi la români. În viziunea homerică, punând în discuţie doar Iliada, desfăşurarea întâmplărilor pământeşti trebuie urmărită nu doar în înlănţuirea lor pur omenească, ci şi sub aspectul rolului Divinităţii. Pentru vechii traci nu era îndeajuns de clară motivaţia pentru care – viteaz fiind şi dreptate având –, puteai totuşi foarte uşor să pierzi o bătălie din cauza unei voinţe imuabile, de nepătrus, atribuită pe atunci lui Zeus. De asta, poate, mulţimea jertfelor făcute zeilor la tot pasul de-a lungul întregii epopei homerice. Dar, tot aşa, pentru românii deveniţi între timp creştini, trebuia neapărat şi adeseori adus jertfe lui DumneZeu. Şi, poate, tot de aici, prinosurile ca şi bisericile închinate de către voievozii noştri (v. Ştefan cel Mare ş.a.) lui Dumnezeu, după fiecare bătălie câştigată; chiar dacă ea, adesea, era obţinută numai prin merite militare şi prin însăşi dreptatea cauzei.

    Este vorba de acea credinţă rămasă permanentă la poporul român, anume că succesul şi reuşita în oricare dintre acţiunile omeneşti depind, în ultimă instanţă, nu doar de valoarea individuală, ci şi de ajutorul acordat de DumneZeu. Întocmai ca odinioară la traci, de Divinitate. Ca să nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau în plin secol al XIX-lea de către populaţia rurală – aşişderea ca odinioară la traci – cu precizări asupra rasei (păsări, ovine ş.a.), caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tânăr etc.), modului de împărţire a jertfei (ce anume din jertfă ia preotul, ce ia gazda ş.a.). Sau, chiar de către noii Domnitori la solemnităţile de înscău-nare. Este consemnat istoric faptul că Voievozii munteni, atunci când veneau cu întreg alaiul de încoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau întâmpinaţi de un cioban dinainte ales şi frumos îmbrăcat care jertfea un berbecuţ alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod să păşească încă de la intrarea în lăcaş peste sângele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri păgâne nu pot fi găsite în creştinism.

    b) Conştiinţa jertfei şi imanenţa morţii. Ahile Peleianul, întocmai celorlalţi eroi traci, consimte foarte uşor la pierderea bunului suprem – care este Viaţa -, pentru îndeplinirea marilor ţeluri ideale cum ar fi Gloria şi Onoarea:
    (C. XXI / v. 106-113) “… Dar acuma

    Nu va scăpa cu viaţă nici unul din cei care zeul

    O să mi-i puie în mână-naintea cetăţii, nici unul,

    Oricare-o fi din ai voştri, necum feciorii lui Priam,

    Mori şi tu, frate, şi taci. De ce te mai vaeţi zadarnic?

    Doar a murit şi Patrocle, şi ce eşti tu faţă de dânsul?

    Cată la mine şi vezi ce mândru sunt eu şi ce mare;

    Tata mi-i Domn şi viteaz, iar mama zeiţă, şi totuşi,

    Vai, şi pe mine m-adulmecă moartea şi soarta

    Nebiruită pe veci. Dimineaţa, namiaza ori seara

    Are să vie o vreme, când unul şi mie-o să-mi curme

    Firul vieţii, cu lancea lovindu-m-aci ori cu arcul…”

    Acel “mori şi tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stări conflictuale, de război. Nici nu se punea în discuţie problema unei “prietenii” între Ahile şi Hector. Era vorba liniştirii învinsului că în luptă, acesta e “Datul”, în care Datul = Soarta.

    O glosare asupra datoriei şi a imanenţei morţii la traci şi geto-daci, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeţi Solul Dac, precum şi zicătoarea: Ce ţie ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!

    c) Supunerea tracilor în faţa imuabilului. Luptătorii ahei, deşi cu mult mai mulţi (între 120-140.000 de soldaţi) şi foarte motivaţi (doar luptau pentru “cauza dreaptă” a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sunt mereu învinşi de mult mai puţinii luptători troieni (circa 50.000 de soldaţi), care apărau (culmea!) nedreptatea şi raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totuşi, ei acceptă faptul (!), întocmai ca pe o hotărâre imuabilă a Divinităţii:
    “Mare şi grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus,

    Neînduratul. Deşi se-nvoise cu semne că-n ţară

    Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,

    Totuşi acuma s-a pus să mă-nşele grozav, mă sileşte

    Calea spre ţară s-apuc ruşinos după pierdere multă.

    Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…”

    (C. II / v.109-114)

    Întocmai, o atitudine asemănătoare reiese după trei milenii şi în cazul moldoveni-lor din acea pisanie a lui Ştefan cel Mare de la Războieni, prin care acesta îşi asuma înfrângerea, indiferent de nedreptatea sorţii: “…sculatu-s-a puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate ale sale răsăritene puteri; încă şi… Laiotă venit-a cu toată ţara lui cea basarabească; veniţi să jăfuiască şi să prade Moldova. Şi au ajuns până aici la Pârâul Alb, iar noi Ştefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am înaintea lor şi am făcut cu dânşii mare războiu în luna iulie în 26 zile, şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu biruiţi fură creştinii de către păgâni, şi căzură acolo mare mulţime de ostaşi…”.

    O nemaipomenit de smerită recunoaştere în faţa unui nedrept, dar imuabil, destin.

    d) Participarea femeilor la jocul sorţii: Moarte, sau Glorie şi Onoare. Încă din protoistorie, femeile au participat cu dăruire, abnegaţie şi o totală supunere la hazardul războiului, acest (uneori) funest joc. Cât de teribil-umană e descrisă zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numită “căţea neruşinată”, din clipa în care soţul ei, Paris, părăseşte câmpul de luptă şi se refugiază ca un laş în palatul său din Troia:

    “Mi-ai şi venit din război, mai bine piereai tu acolo,

    Biete, răpus de acel care-mi fuse bărbat înainte.

    Tu te mândreai altădată că-l poţi dovedi pe Menelau

    Oricum te-ai bate cu el, cu virtutea, cu braţul, cu lancea.

    Hai şi pofteşte-l acuma din nou pe viteazul Menelau

    Şi te măsoară cu el. Ba eu te sfătuiesc să te-astâmperi,

    Pofta de harţă să curmi şi să nu mi te-apuci nebuneşte,

    Luptă pieptişă să dai cu Menelau, ca nu cumva-ndată

    Suliţa-i să te doboare…” (C. III / v. 425-433)

    Nu este necesar un efort prea mare pentru ca să poată fi văzută, în pandant, atitu-dinea femeilor de luptători moldoveni aflate într-o situaţie oarecum asemănătoare. Amintiţi-vă, rogu-vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ştefan cel Mare…

    e) Cavalerismul trac faţă de cel românesc. Iliada ne supune atenţiei cel puţin două cazuri evidente ale vechiului şi binecunoscutului cavalerism. În timpul înfrun-tării directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul şi aheul Tidid Diomede, luptătorii invocă părinţii şi strămoşii până când ei observă că au o… aceeaşi ascendenţă! –, astfel că încetează lupta şi voios îşi dau mâna:

    Asta vorbiră amândoi, săriră din care şi mâna

    Prieteneşte şi-o strânseră şi întăriră credinţa”

    (C. VI / v. 119 –236)

    Un eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari căpitani beligeranţi, i-a pus faţă în faţă pe comandantul trac Hector Priamidul şi pe căpitanul de oaste ahe-ul Aias Telamonianul. Ei se luptară atât de crunt şi îndelungat în faţa propriilor oştiri, încât i-a apucat… înserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, conveniră să înceteze ostilităţile. Spuse atunci “încoifatul” Hector către Aias, încheind:

    “Hai să ne facem şi daruri, un schimb de slăvite odoare,

    Ca între ahei şi troieni să zică de noi oarecine:

    Astfel îi zise şi spada ţintată-n argint i-o întinse,

    Teaca împreună cu spada şi chinga-i frumoasă de piele.

    Aias îi dete şi el un şerpar sclipitor de porfiră.

    El dup-aceea se-ntoarse-napoi între ahei la corăbii”

    (C. VII / v. 44-304)

    Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova şi Matei Basarab din Valahia, încetând un întreg şir de lupte şi nenumărate ostilităţi, dădură în final mâna şi îşi dăruiră unul altuia măreţe biserici…

    f) Democraţia militară la traci şi la români. Românii au moştenit de la traci de-mocratia militară, ea fiind atestată, cu un ultim popas actual al său doar în jocurile paramilitare, precum Căluşarii sau Junii Braşovului. Însă, desigur, democraţia militară funcţiona curent la traci din moment ce Ahile, fiind nedreptăţit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele oştirii:
    “Tu beţivan, tu obraz de dulău sperios ca şi cerbul!

    Nici cu oştirea te bizui vreodată să ieşi la bătaie,

    Nici să te-aţii pânditor de duşmani cu vitejii de frunte

    Dintre ahei, că te temi să nu dai de primejdia morţii.

    Doar ţi-e mai bine să huzuri în tabăra noastră cea largă

    Şi să despoi de-a lui daruri pe cine-ţi grăieşte-mpotrivă.

    Crai care storci pe supuşi, domnind peste netrebnici…”

    (C. I / v. 222-228)

    Din fosta democraţie militară tracă s-a mai păstrat la români doar acel drept al boierilor de a lua parte înaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca şi – în cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a-şi decide propria lor retragere din bătălie. Asta, întocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lup-te, fiind nemulţumit (am arătat) de comandantul său, Agamemnon. O astfel de pro-cedură este ades întâlnită la români prin părăsirea Voievodului de către marii boieri, participanţi pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin părăsirea lui Ştefan cel Mare de către boieri la anul 1476: “Toată Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrând pe Domnul ei de tiranie şi cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna în jurul lui, zicând că nu s-a purtat niciodată ca Domn, ci ca un chinuitor călău…”. Numai astfel, părăsit de toţi ai săi, Ştefan a fost înfrânt la Războieni. Ulte-rior, procedura venită din timpuri bătrâne a început să fie considerată – în mod im-propriu – ca o trădare; deoarece vechea uzanţă a democraţiei militare începuse să fie considerată de domnitori ca un gest de răzvrătire faţă de “unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel că în cele din urmă a dispărut cu totul. Astăzi, ea mai persistă – aşa cum am mai spus -, doar în unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau căluşari.

    g) Scrierea din perioada homerică. Există în Iliada o referire – doar una singură, în toată întinsa epopee – la scrierea ce era practicată în acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisă de regele Proitos din Argos, către socrul său, rege în Tracia (!), încredinţată chiar transmiţătorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicaţie expresă ca acesta să fie ucis imediat la sosire, după citirea scrisorii:
    “Dar se feri să-l omoare, din teamă de sus, îl trimise
    Tocmai în Licia, unde pieirea să-şi ducă el însuşi

    Semne de moarte scriind o mulţime pe-o placă-ndoită

    Şi poruncind s-o arate crăiescului socru să-l piarză…”, iar apoi:

    “Cum el ajunse în Licia, ţara udată de Xantos,

    Craiul acolo voios îl cinsti cu ospeţe de nouă

    Zile şi jertfe de nouă juncani îi aduse pe-altare.

    Doar într-a zecea, când zorile trandafirii răsăriră,

    El începu să-l întrebe, ceru chiar dovezi ca să vadă

    Ce fel de sarcină-i dete iubitul său ginere Proitos,

    Când a primit el tăbliţa-ndoită cu semnele morţii…”

    (C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)
    Deşi semnificaţia cuvintelor din original: “semata lygra” -, apare ca neîndoielnică, ea a fost secole la rând pusă sub semnul îndoielii, deoarece însăşi dezvoltarea şi înal-tul nivel de civilizaţie atins în mileniul al II-lea î. H. erau contestate. Abia descoperi-rile arheologice din Creta, ca şi din Pyros, au atestat existenţa miilor de asemenea tăbliţe cu înscrisuri, printre care unele întocmai scrisorii din Iliada, care fusese îndoită în sistemul roman de mai târziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilată.

    Apare extraordinar de relevantă însăşi ideea existenţei unor corespondenţe posibi-le între sudul Greciei şi centrul Traciei, asta încă din plină perioadă homerică. Nu trebuie uitat că, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), când în faţa a peste 400 de savanţi Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice sem-nalând uluitoarele asemănări între semnele culturii Turdaş – Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrările Ilios a lui Schliemann şi Cypern a lui Cesnola), se făcuse deja pasul spre ideea că scrisul din perioada homerică ar putea fi identic cu acela din Dacia. Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savanţii noştri au tăcut…

    În zilele noastre, o altă cercetătoare româncă, Viorica Mihai, susţine că scrierea geto-dacă ar deriva dintr-o scriere silabică dovedită că ar fi fost folosită şi în cultura Gârla Mare, exact între anii: 1600-1160 î. H. Dar, savanţii noştri tac în continuare…

    h) Denumiri păstrate în mod imuabil timp de circa trei milenii. Numele Poarta Scheiană din Braşov a fost fervent căutată prin “dibuire” – de către istorici, dar şi de către lingvişti -, ajungându-se uneori la justificări absolut rizibile. Era suficient să pui mâna pe Iliada şi să o deschizi spre a afla semnificaţia denumirii:
    “Stau împrejurul lui Priam acolo Timoites şi Pantus

    Clitiu şi Lampos, Apoi al lui Ares răsad Hichetaon

    Şi Ucalegon şi Antenor, cei doi înţelepţi deopotrivă,

    Sfetnicii lui adunaţi pe un turn de la Porţile Schee

    Oameni bătrâni şi de arme scutiţi, dar în rostul vorbirii

    Meşteri ca roiul de greeri…”: (C. III / v. 145-150)

    Respectiva denumire a porţii aflate la vestul oricăreia dintre cetăţi trace mai poate fi întâlnită şi în alte părţi: C. III / 144 şi 261; C. VII / 238; C. XXII / 6 şi 350.

    i) Date certe care pot fi găsite în Iliada. Din epopeea studiată rezultă în mod cert că, înainte de Iliada, mai activaseră în Peninsulă şi o sumedenie de alţi poeţi traci; dintre care cei mai importanţi fuseseră: Orfeu, Musaios şi Tamiris. Deci, chiar înainte de Iliada, tracii obişnuiau să cânte întâmplări eroice strămoşeşti. Când trimişii lui Agamemnon, Fenix, Aias şi Ulise, propuşi pentru a trata împăcarea regelui cu Ahile, aceştia, mergând la cortul eroului:
    “Ei îl găsiră pe-Ahile cu armia lui la corăbii;

    Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i

    Cea cu căluşul de-argint, frumoasă şi meşteşugită,

    Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea

    Craiului Vultur. Cânta, veselindu-se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187).

    În epopee mai poate fi întâlnit faptul că tactica militară aplicată de beligeranţi era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocări explicite şi făcute în mod expres. Totuşi, la un moment dat – într-o situaţie specială, de vârf – se întrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formării unui sistem numit ulterior “a-rici” de către antici:

    “Gata cu pieptul să-nfrunte potopul troian şi pe Hector

    Lance cu lance-ngrădind şi scutul de scut răzimându-şi

    Coiful în coif şi bărbat de bărbat laolaltă-n oştire

    Se-nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)

    Respectiva tactică, izvorâtă din certe necesităţi strategice, stringente, va fi pusă la punct de hopliţi şi dusă la desăvârşire de “falangele” macedoniene închise, ca şi de “ţestoasa” romană la asedii. O aplică şi Ştefan cel Mare la Războieni când, rămas cu prea puţini luptători în faţa puhoiului turcesc, aşează întocmai astfel carele şi suliţaşii.

    Tot aşa, multă vreme, în lipsa unor certe izvoare documentare nu s-a prea ştiut cum era în evul mediu împărţită oastea la noi. Putem acum afirma, totuşi, că grosul oştirii din Ţările Române – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca şi cele ale tracilor din Iliada. Explicităm: oamenii trebuie că erau rânduiţi după fratrii (zone) şi neamuri, aşa fel că zona (ex. sucevenii, romaşcanii etc.) să dea sprijin zonei, iar nea-mul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul că tracii în-cepuseră încă de pe vremea Iliadei să aplice respectiva tactică propusă de bătrânul şi versatul Nestor lui Agamemnon, în ceea ce priveşte organizarea gloatelelor:

    “Chibzuie bine, o, Doamne, şi tu şi de alţii ascultă;

    Nu este de lepădat un cuvânt ce eu ţi-l voi spune:

    Armia tu întocmeşte-ţi acum după neam şi-nrudire,

    Neamul pe neam să s-ajute la luptă şi ruda pe rudă.

    Asta de faci, Agamemnon, şi dacă te-ascultă danaii,

    Şti-vei tu care din frunte şi care din gloată-i netrebnic”

    (C. II / v. 355 – 360)

    j) Creştini înaintea creştinismului… Această afirmaţie care a bulversat multă lume, în special pe istoricii-funcţionari de astăzi, a dat naştere la deosebite şi aiuri-toare speculaţii. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica creştină (cel puţin de către noi), ci este vorba de unele constatări de aparenţă sporadică făcute în special cu privire la acele obiceiuri pe care creştinismul cu siguranţă că le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.). Cum altfel, de pildă, am putea înţelege o anume procedură folosită şi azi la înmormântările creş-tine, atunci când mortul este în toate cazurile aşezat cu picioarele spre uşa de intrare a casei şi este scos exact într-o aceeaşi poziţie, aşa cum ne spune în Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, încă de acum circa 3.000 de ani înainte de creştinism:

    “Mie încalte nu-mi poate tihni nicidecum înainte

    Nici băutură, nici hrană, căci mort mi-e prietenul, zace

    Bietul în cortul întins cu tălpile-ntoarse spre uşă…”

    (C. XIX / v. 207 – 209)

    Dar, în Iliada găsim zeci de asemenea obiceiuri creştineşti (v. priveghiul ş.a.).

    Puţină istorie nu strică…
    În poemul Iliadei, sunt foarte multe referiri la tracii de la Istru, din acel nord înde-părtat, printre care le putem aminti şi pe cele de la începutul cântului al XIII-lea:

    “După ce duce pe Hector şi oastea-i aşa spre corăbii,

    Zeus îi lasă pe ei să-şi poarte necazul şi greul

    Luptei apoi, iar el cată cu ochi luminoşi mai departe

    Ţări şi noroade să vază, pe traci care-nstrună sirepii,

    Pe hipemolgii slăviţi, băutorii de lapte, pe mizii

    Care de-aproape se bat şi pe abii cei plini de dreptate”

    (C. XIII / v. 1 – 9)

    Chiar la începutul cântului respectiv, Homer ni-i precizează ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Mării Negre, populaţie pelasgă foarte cunoscută prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapă (a se revedea în acest sens basmul Făt-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizaţi între Carpaţi şi Dunăre (a se identifica drept o populaţie străbună a viitorilor misieni, coborâţi in corpore spre Asia Mică); precum şi pe abi, o altă populaţie, desigur tot tracă, tot nordică -, dar rămasă deocamdată neidentificată. Sau:

    “Repede-Ahile purcede spre fiul fălos al lui Pires

    Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică ţară…”

    (C. XX / v. 468-469)

    Sunt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse într-un simplu mate-rial ca acesta. În Iliada mai poţi afla cum se năşteau tracii. Tot în Iliada poţi afla cum creşteau, dar şi cum erau educaţi ei. În Iliada se poate vedea cum se căsătoreau, cum luptau şi cum mureau tracii. Tot aşa după cum, de asemenea, în Iliada afli despre me-sele tracilor unele detalii surprinzătoare. Astfel, după ce Nestor îl salvează pe Maha-on, fiul lui Asclepios (este cea mai veche laudă adusă tagmei medicilor, din proto-istorie) şi îl invită la cortul său, bătrânul îi oferă acestuia o masă de refacere pe care le-a pregătit-o Hecameda, frumoasa cârlionţată:

    (C. XI / v. 610 – 625) “…Ea le-ntinse o masă

    Dalbă, strunjită, cu negre picioare, şi-o tavă de-aramă;

    Spre a da gust udăturii, ea puse într-însa o ceapă,

    Miere gălbuie şi sfântă făină de orz şi alături

    Puse-o mândreţe de cupă, de Nestor adusă de-acasă.

    Cupa cu ţinte de aur bătută era şi-avea patru

    Toarte lucrate de jur împrejur cu podoabe de aur,

    Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.

    Altul abia de pe masă cu-o mână putea s-o ridice,

    Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s-o ţie.

    Prinse s-amestece-n cupă vin negru din Pramne femeia

    Cea ca o zână de mândră, şi brânză de capre să farme

    Cu un răzuş de aramă, să presure albă făină;

    Şi băutura gătind, ea îndată-i pofti ca să beie.

    Dânşii băură şi după ce-şi stinseră-a setei arsură,

    Stau veselindu-se-n cort cu vorb-amândoi împreună”

    Iată o mostră de modul în care aheii îşi ospăta musafirii în vase pe care noi, astăzi, le socotim nefuncţionale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile “Cucuteni”.

    Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor traci.

    Ca să nu mai vorbim de multe alte realităţi ale Iliadei -, din care aflăm că tracul Eneas făcea parte dintr-o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt trac, Priam. Prin similitudine, amintiţi-vă de îndelungile confruntări de la noi între famili-ile Dăneştilor, din Ordinul Pământenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeştii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.

    Mai amintiţi-vă de tracul Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranţă limba sa tracă atunci când – învins fiind -, a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceiaşi limbă cu care şi-a refăcut traiul şi ginta în ţara de adopţiune: în Laţium (!).

    De aici rezultă clar că latina era o limbă de sorginte tracă –, rezultând, iară-şi-iară, că latinii vorbeau o limba tracă, întocmai aşa după cum şi strămoşii noştri vorbeau o aceeaşi limbă tracă; bine-înţeles că, ambele, cu inerente evoluţii avute în paralel…

    Dacă istoricii noştri, cu aptitudini pur funcţionăreşti, nu vor să admită că Homer şi Virgiliu aveau minime cunoştinţe istorice, ar trebui cel puţin să recunoască – măcar aşa, din bun simţ -, că cei doi mari bărbaţi ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întâmplările din peninsulele greacă şi italică.

    x

    De aceea consider că, citind Iliada ca pe o sursă a protoistoriei poporului român, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele ţesute în jurul comportamentului strămoşilor traco-geto-daci, dezvăluindu-ni-se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atât cât ne permite nivelul actual de cunoaştere şi, în nici un caz să neglijăm intuiţia; numai astfel reuşind să integrăm într-o evoluţie credibilă spiritualitatea străbunilor noştri direcţi.

    Dar, asemenea constatări au mai fost făcute şi de către alţi autori, fie şi numai, oarecum sporadic –, fiind cazul să-l mai amintesc aici pe Nicolae Densuşianu.

    Deci, pentru a reciti Iliada în sensul propus, nu este neapărat nevoie să-mi plătiţi drepturi de autor; în schimb putând aprinde la biserică două lumânări: una la Morţi, deoareece tracii mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi noi suntem chiar urmaşii lor direcţi moştenindu-le şi comportamentul şi limba.

    O puteţi face liber, iar dacă nu, nu!

    Silviu N. Dragomir

    Societatea Culturală GETICA

    Referat ţinut la:

    – 19 martie 2004 -,

    Al V-lea Congres International de Dacologie

    Prelegere ţinută la:

    – 25 iunie 2004 -.

    Rezumatul respectivei prelegeri a fost publicat şi în revista

    Dacia Magazin (nr. 13/iunie 2004)

    Nota Bene:

    Câteva sublinieri privind amplasarea cetăţii Troia

    Marele merit al descoperirii cetăţii antice Troia a revenit lui Heirich Schliemann, un arheolog amator catalogat diletant de către savanţii-funcţionari. Acesta, consu-mând timp şi bani proprii, a condus timp de ani întregi costisitoarele săpături de pe coasta dardană; dar, apoi şi la Micene, Tirint şi Orhomenos, mânat mereu de ambiţia de a arăta lumii întregi că uneori paleofolclorul poate avea baze reale.

    Diletant, a fost singura categorisire făcută drept mulţumire acestui mare sufletist care, ulterior, copleşit de multitudinea şi vastitatea problemelor puse de ruinele Troiei a apelat şi la serviciile unui arheolog autentic: Wilhelm Dorpfeld.

    Troia s-a dovedit un ansamblu impunător de reşedinţe princiare, concepute într-o viziune monumentală, fiind realizată din materiale de construcţie foarte diferite din care – în afara pietrei ciplite -, mai făceau parte piatra brută, lemnul şi, uneori, lutul. Chiar dacă aparţineau în bună parte protoistoriei, conducătorii troieni nu erau nişte regi-ţărani, simpli conducători neolitici, asta în ciuda faptului că realizările lor expri-mau un limbaj încă insuficient de bine articulat al alegerii formelor, ca şi al prelucrării materiei. Cetatea dispunea de o athitectură monumentală, fiind apărată de o împrej-muire de zid solid ce era prevăzut cu parapete, turnuri şi cel puţin două porţi amintite explicit în Iliada: Poarta Scheiană la vest şi Poarta Dardană la nord; însă, cu siguran-ţă că mai dispunea de alte două porţi – la est şi sud -, spre câmpiile fertile ce se aflau în preajmă. Mari temple dedicate către Zeus, Apolo şi Atena, precum şi o tramă stradală de un cert tip urban îi asigurau o strălucire de care sigur că nu dispuneau, încă, “grecii” continentali (exceptând Atena).

    Troia I, era cu siguranţă un oraş cu centru politic (megaron) şi cu fortificaţii militare, dispunând deja de mari construcţii din piatră. Motivul distrugerii sale este incert.

    Troia II (2500-2200) era desigur locuită de o populaţia egeeană care pare să fi fost diferită de a cetăţi anterioare. Ea dispunea de un zid de incintă poligonal, prevăzut cu bastioane şi ziduri ciclopice. Acestea, iniţial l-au derutat pe Schliemann şi l-au făcut să creadă că se afla în faţa Troiei homerice. Cetatea pare să fi fost distrusă după un îndelung asediu, fiind cucerită şi arsă doar după un puternic şi devastator cutremur.

    Troia III-VI. Straturile succesive ale acestor aşezări sunt contemporane civilizaţiilor cretane şi miceniene. Zidul împrejmuitor este lung şi puternic fortificat, fiind refăcut şi dublat de mai multe ori. Cetatea a pierit prin foc după o catastrofă naturală.

    Troia VII a fost cu certitudine identificată de cercetările arheologice moderne ca fiind cetatea perioadei homerice a Iliadei, având ca un prim strat vestigii ale tracilor veniţi din nord. Oraşul dispunea de acea acropolă numită Pergam, situată pe o înălţime de unde domina frumoasa reşedinţă regală a lui Priam cu cele 50 de camere pentru fii şi alte 12 pentru gineri, în afara palatelor construite separat de către Hector şi Paris -, toate fiind realizate cu siguranţă de către arhitecţi şi peisagişti specializaţi.

    Comoara lui Priam, descoperită de Schliemann şi atribuită marelui rege, se pare că era un cumul de piese (tezaure) datând încă de la Troia I. Nu se ştie cu certitudine dacă nu există şi piese provenind de la tracii din stânga Dunării, deoarece plimbăreţii noştri istorici-funcţionari nu au reuşit ca printre activităţile personale desfăşurate în Occident să găsească şi răgazul de a prezenta în ţară asemenea inestimabile piese (v. Siegrfried Oertwug): “Cupe grele, două diademe dintre care una cu nouăzeci de lanţuri atârnătoare, brăţări, coliere mari făctute din mii de plăcuţe din aur artistic lucrate, cercei, peste opt mii de inele, toate din aur curat, de asemenea nişte căni mari de argint, apoi vase ceramice antropomorfe, pumnale cu două tăişuri din bronz, diferite obiecte din aramă, arme”. Nu am regăsit, la noi, o prezentare imagistică a lor.

    Silviu N. Dragomir, ISTORII NEELUCIDATE, Ed. Lucman, 2007, p.174-200

  3. bogdan says:
    LINGVISTICA, ISTORIA … DEFILEE DE ERORI GABRIEL GHEORGHE Erratum, sive praetergressum computum a Babylone quoque reverti potest id est etiam post longam tempus corrigitur et castigatur (O socoteală greşită sau rătăcită poate face cale-ntoarsă chiar de la Babilon, adică este îndreptată şi corectată chiar şi după timp îndelungat), Proverb turcesc, Dimitri Cantemir, De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus, ed. 1983, p. 84, 85 Cronica ştiinţifică este numai atunci justificată când zideşte un adevăr în locul unei erori (One can find Justification for scientifical approach only if this is meant to build some truth instead of an error), p. 33. Santiago Ramon y Cajal, Reglas y consejos sobre investigacion cientifica, ed. 1967. În istorie, legendele fac carieră mai mare ca faptele istorice (It is legends that work their way up in history rather than historical facts). Ap. Petre Ţuţea, 3 septembrie 1976 1. Câte ceva despre caracterul ştiinţific 1.1 Sînt puţini filologii care nu-şi dau seama că lingvistica se găseşte într-un impas mortal. De 200 de ani de când W. Jones (1786) a intuit şi a afirmat provenienţa sanscritei, elinei şi latinei dintr-o limbă-mamă, numeroase minţi strălucite au încercat să reconstruiască această limbă-matcă, pe care au presupus-o dispărută, pornind de la „produsele” cărora le-ar fi dat naştere. Toate eforturile au fost zadarnice: limba-mamă a rămas tot atât de necunoscută pe cât era cu 200 ani în urmă, ca şi cum lucrul nici n-ar fi început. 1.2 În paginile revistei „Getica” se vor prezenta fapte evidente, rezultate ale unor cercetări de necontestat, în limitele ştiinţei, care vor arăta că intuiţia venerabililor „indo-europenişti” din sec. XVIII-XIX a fost falsă, că nu era nevoie ca „indo-europeana” să fie reconstruită. Dar, vorba Scripturii: „ochi au şi nu văd” (Marcu 8/18). „Indo-europeana” e un concept logic, nicidecum o limbă, lipsit de orice valoare funcţională, de comunicare, o prezumţie, un deziderat, neatins încă şi intangibil prin metodele de reconstrucţie aplicate în lingvistică. De aceea, este cu totul regretabil că se găsesc „specialişti” care ignoră acest fapt elementar: că „indo-europeana” nu există, că-i o fantomă, inventată din nevoia de certitudine, un nume retroproiectat asupra unor populaţii şi evenimente de acum 4000-5000 ani, fiind lipsită de cuminţeniereferirea la această presupunere ca la o realitate (v. ref. 2 şi alte lucrări, atât româneşti cât şi străine). 1.3 Nu trebuie uitat că la modul în care a fost concepută până în prezent lingvistica nu a fost, nu este şi nu poate fi ştiinţă, în principal pentru că nu are legi proprii, nu are instrumente şi metode de lucru ştiinţifice, univoce, general aplicabile, că materia ei are evoluţii aleatorii, ordonarea ei prin legi fiind imposibilă etc. 1.4 Această constatare a noastră, făcută de multă vreme, a fost confirmată de ăncheta întreprinsă de UNESCO, publicată sub titlul: „Tendances principales de la recherche dans les sciences sociales et humaines”, Paris, Mouton, UNESCO, 1970, în cadrul căreia Claude Lévi-Strauss răspunde explicit şi, pentru „umanişti”, surprinzător: „Autorul prezentului articol şi-a consacrat întreaga sa viaţă practicii ştiinţelor sociale şi umaniste. Dar nu se simte deloc jenat să mărturisească că între acestea şi ştiinţele exacte şi naturale nu se poate simula o paritate veritabilă. Unele sînt ştiinţe şi altele nu sînt. Dacă totuşi le desemnăm cu acelaşi termen, o facem în virtutea unei ficţiuni semantice şi a unei speranţe filosofice care nu este confirmată încă. În consecinţă, paralelismul implicat de cele două anchete, chiar numai la nivelul enunţului, mărturiseşte o viziune imaginară a realităţii”. Remarcînd faptul că ştiinţele fizice sînt stabilite de multă vreme, în timp ce ştiinţele sociale şi umanistice „sînt încă în epoca lor preistorică” (ap. 3, p. 68, 69), mai departe, autorul nu face un mister din convingerea sa: „faţă de ştiinţele exacte şi naturale, ştiinţele sociale sunt în postura de client, în timp ce ştiinţele umaniste aspiră să devină discipoli” (ap. 3, p. 70). Astfel de constatări au ca punct de plecare adevărul că, în toată existenţa sa, lingvistica n-a făcut, în afară de operă de culegere, de adunare de fapte, de arhivă de limbă, din punct de vedere metodologic şi al mijloacelor de investigare nici un pas înainte, nu a stabilit nici un adevăr propriu, nu a determinat, o dată pentru totdeauna, originea unui singur cuvânt, din lexicul fundamental al oricărei limbi, astfel încât discuţia să poată fi considerată închisă, iar aceasta să poată fi considerat un martor, imuabil, al limbii primare a Europei. De asemenea, nu a putut stabili nici o metodă după care să identifice un asemenea cuvânt, astfel că lingvistica actuală, deşi încărunţită de vreme, este incapabilă să dea cea mai umilă idee despre obîrşia limbilor pe care le vorbim azi în Europa. 1.5 Până în prezent nu am asistat decât la o joacă, ca-n tenis. De exemplu, pentru un cuvânt ca francezul a. Borgne = chior, cel căruia îi lipseşte un ochi (7.1), care are o gaură în locul unui ochi, dicţionarele Larousse indică trei etimologii diferite: – împrumutat din germană (8) – origine nesigură (9) – origine necunoscută (10) Deşi sunt editate în acelaşi timp (1965 – 1971), cele trei Larousseuri dau soluţii diferite. Nici măcar sincronic, aceiaşi lingvişti nu pot găsi soluţii (de fapt: păreri) coincidente, care să dea aparenţa de adevăr. Căutînd sursa germană reclamată (8), către care înclină şi Littré (7.1) şi Bloch-Wartburg (5), n-am găsit decît un singur cuvînt care să poată fi invocat în această postură: bohren = a găuri, cu familia sa de cuvinte. Pentru originea cuvîntului lor, etimologii germani nu pot propune decît o prezumtivă rădăcină „indo-europeană” *bhor/bher. În numărul următor al revistei cititorul va găsi, demonstrată, odată pentru totdeauna, originea acestei rădăcini şi, evident, şi a sutelor de cuvinte, cărora le-a dat naştere şi care figurează în toate limbile europene. În această situaţie sînt mii de cuvinte europene. Nu insistăm pentru a nu lungi acest articol dar vom reveni asupra multora din acestea. Oricum, în lingvistica europeană domneşte o anarhie greu de împăcat cu veleităţile unei ştiinţe autentice: pentru mii de cuvinte, lingviştii poporului A pretind că acestea au fost luate de la poporul B, în timp ce lingviştii poporului B susţin că ar fi vorba de împrumuturi de la poporul B. Să ne referim la câteva exemple: b. Humour, considerat cuvînt englezesc (mot anglais), de către etimologii francezi (8, 6 +alţii cu corective), în timp ce cei din Anglia îl consideră „from A.F.”, din franceza veche (12). Acelaşi joc se regăseşte , mai intens încă, între alte limbi. Exemple: c. borcan, cuvînt de utilizare generală în limba română, pe care unii lingvişti români îl reclamă ca provenind din bg. burkan (13.1, 14, 15, 16) este considerat de etimologii bulgari ca provenind din română (17, 18), ceea ce este uşor de demonstrat. Alţi etimologi (14, 19.1) socotesc cuvîntul românesc ca provenind din maghiarul borkancso (14), respectiv din bor (= vin) + kan (19.1), această ultimă părere fiind luată chiar în râs de etimologii maghiari (20). Opinia lui Candrea (14) este fructul imaginaţiei, un astfel de cuvînt neexistând în limba maghiară, ci numai la secui, o populaţie din centrul României vorbind un dialect maghiar sau maghiarizat: „Borkan, la secui, din românescul borcan” (20). d. Catrinţă, pe care lingviştii români îl consideră ca imprumutat din „maghiarul katrinca” (14, 15, 16), în timp ce colegii lor maghiari consideră cuvîntul maghiar de origine română (21.2). Nu este nevoie să extindem numărul exemplelor. Am întîlnit sute de astfel de situaţii pe care noi le-am numit etimologii reciproce, joc de tenis sau balansoare. În aceste numeroase „balansoare” în care este implicată româna, părerile lingviştilor străini sînt exacte, temeinice, lingviştii români înotând în eroare! 1.6 Se observă imediat că nu avem a face cu determinări ştiinţifice, ci cu păreri personale care pot fi oricând infirmate de alte păreri personale. În reviste şi lucrări lingvistice am găsit frecvent formulări de tipul: „credem că nu greşim prea mult dacă considerăm că …”. Am luat la întâmplare un număr din seria de care dispunem din „Studii şi Cercetări Lingvistice” (SCL) nr. 3/1985, în care pe două pagini, am găsit: „dacă admitem …”, „nu e de acceptat …”, „ne pare legitimă …” (p. 210) „nimic nu ne opreşte de a socoti că …”, „este semnalată de …, dar respinsă …”, „credem că trebuie explicată …”, „pare a fi …”, „credem că poate fi încercat …”, „presupunem că …” (p. 211). Pe aceste pagini apare şi „indo-europeană …” ca limbă, total inacceptabil, cum am arătat mai sus. Pe alte două pagini se află formulări asemănătoare: „e posibil însă ca …”, „admite …”(3), „după cât se pare …”, „se consideră …”, „se poate spune că …” (p. 222), şi „nu ne îndoim că …”, „autorul declară …”, „noi ne îndoim că …”, „par a fi …”, „este considerat că …”, „noi avem impresia că …”, „putem presupune că …” (p. 223), 14 formulări tipic lingvistice, pe două pagini. În total 23 de îndoieli, declaraţii, bănuieli „ştiinţifice” pe patru pagini de revistă (!!). De aici rezultă cât adevăr ştiinţific cuprind aceste pagini, nu esenţial diferite de alte mii, zeci de mii de pagini de „studii” şi „cercetări” lingvistice. Şi pe aceste ultime două pagini se vorbeşte de „indoeuropeana primitivă”, o obsesie, ca de o realitate, nu ca de o simplă presupunere. 1.7 Unul din cei mai paradoxali lingvişti, ieşeanul Alexandru Philippide, autor al unor etimologii puerile, la care ţinea foarte mult, poartă, într-o scrisoare datată 7 iulie 1894, cu romanistul german Hermann Suchier, o discuţie asupra etimologiei, cuvîntului românesc bălan = blond, cu părul alb (24.1, p. 109). Profesorul Suchier considera cuvîntul ca fiind străvechi. Replica lui Al. Philippide: „dacă ar fi un cuvînt străvechi ar fi trebuit sa sune (de ce? – n. ns.) bălin, ori, mai bine (?) „bărin” ”, el fiind dispus să creadă că bălan ar fi un „product nou, un derivat român prin -an din vechiul slavonic belu (alb)”. Uita, desigur, eminentul lingvist de existenţa lat. bel(lus)-a, um = bun, frumos, drăguţ, graţios, delicat etc., de it. bel, bell’ (bello) = tot ce face impresie bună ochiului şi sufletului nostru (cum face culoarea albă. Nota ns.), ex.: bel mondo, bel tempo etc., de existenţa lui bel, cu acelşi sens, în franceza veche etc. ca şi de existenţa rom. băl = blond (despre animale), alb pe tot corpul sau numai pe bot, rom. bălai, care intră şi în cîteva expresii populare etc. Prof. Suchier (scrisoarea din 7 septembrie 1894) consideră cuvîntul de provenienţă gotică, şi-l înteabă pe A.P. dacă „ar putea oare să provină din gotica veche” (24.2, p. 91) La această întrebare, la 24 septembrie 1894 A.P. dă un răspuns tipic de lingvist: „Asupra lui balan n-am ce să-ţi mai spun. Este unul din acel(e) cazuri unde două explicări se potrivesc tot atît de bine – în cazul de faţă a mea şi a dumitale – astfel că adevărul numai D(umne)zeu îl va fi ştiind” (sic!), 24.1, p. 111. Din răspunsul lui A.P. rezultă că se poate ca bălan să fie şi străvechi şi modern, şi gotic şi slav în acelaşi timp. Cam năbădăioasă ştiinţă. Dacă adevărul e de resortul lui Dumnezeu, de resortul lingvistului ce mai rămâne? Să confirme că şi 2 x 2 = 4 şi 2 x 2 = 3 sînt adevăruri? Şi atunci să se mai mire cineva când Lévi-Strauss spune fără echivoc că „ştiinţele” umaniste nu sînt ştiinţe, că se găsesc în epoca lor preistorică? 1.8 Asupra lui Bălan, Al. Philippide revine în scrisoarea din 19 iulie 1895 către H. Suchier când, după lectura Iliadei, din care a aflat că pe calul lui Achile îl chema Balios, consideră pe bălan ca pe „un element vechi traco-dac-pelasgic”. (24.1, p. 124) Ce uşor se trece de la „product nou, de provenienţă slavă, la vechi traco-dac-pelasgic”, care se pierde în nedefinitul timpului, când despre slavi nu se auzise încă. Şi aceasta numai în urma unei schimbări de dispoziţie, a unei cărţi lecturate etc. Aşa se poate trece de la un partid politic la altul, de la o religie la alta, dar în ştiinţă nu e de admis. 1.9 Philippide are meritul de a reuşi uneori să fie şi caustic la adresa breslei din care face parte, chiar autocritic. În scrisoarea adresată tot lui Hermann Suchier la 28 mai 1895, se revoltă împotriva munţilor de prostie lingvistică publicată. „La apariţia fiecărui nou volum strigăm: „aflăm cu plăcere că celebrul scriitor cutare a publicat faimoasa operă cutare”, iar în fundul sufletului oftăm: „vai, încă o prostie de înghiţit!”. Unde ne vom opri în această nebunească zvârlire cu capul în jos in ştiinţă? Ştiinţă? Buimăceală şi năuceală ar fi cuvintele potrivite! Ce bine ar fi ca, după ce vom fi scăpat de acest năcaz fără scop, să ne odihnim undeva pe malurile vreunei Lethe în niscai cîmpi elizei şi să ne hrănim acolo din ADEVARUL pe care ZADARNIC l-am CAUTAT pe PAMANT (subl. ns.). Această filosofie pe mine nu mă părăseşte niciodată şi, fără să fiu Socrat, mă îngrozesc tot mai tare de propria mea prostie” (24.1, p. 122). Qui habet aures audiendi, intellegat. 1.10 Coroborând astfel de constatări cu mărturisirile lui Cl. Lévi-Strauss se impune aproape de la sine concluzia că lingvistica este o „ştiinţă” a părerilor personale, a ideilor unor inşi despre cutare sau cutare detaliu, idei care se infirmă, se reiau şi se combat periodic, pentru că tot nu sînt menite să ducă la ceva pozitiv, la sporirea cunoaşterii, doar pentru „aflarea-n treabă ca metodă de lucru” (ca să folosim o formulă a regretatului Petre Ţuţea) în lingvistică. Or, „din simple Idei un om – ceea ce e valabil pentru oricine întreprindere umană (Nota ns.) – s-ar îmbogăţi tot atît de puţin în cunoştinţe ca şi un negustor în averea lui, care, voind să-şi amelioreze situaţia, ar adăuga cîteva zerouri în registrul lui de casă” (23, p. 481). Nota lui Kant vine ca o mănuşă pe activitatea desfăşurată de lingvişti şi explică falimentul lingvisticii. 2. Defect de înţelegere? Încercând să stabilească perspectivele de viitor, Cl. Lévi-Strauss îşi dezvăluie o lipsă de luciditate teoretică care ne-a pus pe gînduri şi care ar putea fi cauza situaţiilor pe care le înregistrăm, dacă şi lingviştii gândesc asemănător. Zice Lévi-Strauss (ap. 3, p. 69) că lingvistica se profilează la orizont pentru a ajunge „pe picior de egalitate cu ştiinţele exacte şi naturale”, şi aceasta pentru trei motive (2.1, 2.2, 2.3). 2.1 „Lingvistica posedă un obiect universal, care este limbajul articulat, de care nici un grup uman nu se poate lipsi”. 2.1.1 Aprecierea este sentimentală şi nu are tangenţe cu premiza pusă iniţial. De ce? Pentru că nu se poate studia limbajul articulat, în general, decît prin intermediul unor aspecte particulare ale acestuia, limbile naţionale, iar acestea constituie o colectivitate eterogenă: o limbă are mii de ani vechime, altele au aspect modern, unele sunt naturale şi populare (sînt creaţii ale poporului care le foloseşte) altele sînt artificiale (apărute în forma în care le cunoştem în urma intervenţiei unor oameni instruiţi, care s-au crezut îndreptăţiţi să se substituie poporului şi să-i spună ce e rău şi ce e bine – pe ce criteriu? – să-l corecteze şi să-l înveţe ceea ce el i-a învăţat pe ei), unele sînt mai evoluate, altele mai rudimentare, unele sînt scrise, altele numai vorbite etc. 2.1.2 Studierea limbajului în general nu se poate face decît pe baza limbii strînse în dicţionare. Dar, pe de o parte, unele limbi n-au dicţionare, iar, pe de altă parte, dicţionarele nu sînt unitare şi nici complete, nu înregistrează în totalitate limba vorbită, nu sînt alcătuite de acelaşi om, în acelaşi moment, ca să dea garanţia unei comparabilităţi eficace, nu conţin toate sensurile cuvintelor, nici toate expresiile şi locuţiunile fiecărei limbi în parte. Chiar dacă inventarele limbilor naţionale ar fi făcute în acelaşi moment (ceea ce-i imposibil) nu ar reflecta limbile în acelaşi stadiu al evoluţiei lor etc. etc. 2.1.3 În altă ordine de idei, pentru existenţa unei ştiinţe, nu-i suficientă delimitarea unui domeniu propriu, această condiţie este necesară, nu şi suficientă. Ca să poată exista, o ştiinţă are neapărat nevoie de legi proprii, care în lingvistică nu se întrevăd. În fond, „les lois sont de rapports nécessaires issus de la nature des choses” (Montesquieu), dar ca să poată fi formulate legi specifice, In orice ştiinţă, sînt necesare regularitatea, repetabilitatea, reproductibilitatea şi constanţa fenomenelor cuprinse în domeniul acesteia. Deoarece faptele şi fenomenele lingvistice nu dispun de atributele de mai sus nu se pot formula legi ale lingvisticii şi, ca atare, aceasta nu poate deveni ştiinţă, în modul cum este înţeleasă şi practicată în prezent. 2.1.4 În ştiinţă se pot face, prin calcul, previziuni, aproape totdeauna ratificate de realitate. Le Verrier (1846) a prevăzut, prin calcul, existenţa planetei Neptun, despre care se zice că a fost descoperită „în vîrful peniţei”, previziune confirmată, cu lunetam în acelaşi an, de J.G. Galle; Dirac a prevăzut, teoretic, existenţa pozitronului, confirmată ulterior, în 1932, de C.D. Anderson etc. Aşa ceva nu este posibil în lingvistică, pentru că totul se desfăşoară la întâmplare. Atât în limbile populare, neconstrînse prin şcoală, mass-media etc. să rămînă în tipare fixe, cât şi în cele culte, literare, ţinute între stănoage de către lingvişti, previziunile nu sunt posibile. 2.1.5 Nici măcar despre un cuvînt, nu despre o limbă, şi cu atât mai puţin despre „limbajul articulat”, nimeni nu poate spune nimic, nici în ce priveşte originea, nici în privinţa evoluţiei sale, nimic despre interdependenţele sale, care în limbile europene, cu excepţia României, nici nu există. „… les mots français ne se groupent guère en familles… L’isolement est l’état normal du mot français… il faut se reporter au latin pour comprendre les rapports que soutiennent entre eux les mots français… En somme, le vocabulaire français est un vocabulaire intellectuel dont le latin écrit a fourni la plus grande part…; le français est par essence une langue de civilisation… Sans la masse des emprunts au latin écrit, le vocabulaire français serait mal fait pour les choses de l’esprit” (Meillet, ap. 5, p. XV, XVI). Mărturia lui Antoine Maillet, o somitate a lingvisticii franceze şi universale, este foarte preţioasă şi dovedeşte că, pe lângă mulţimea de protocronişti, există în Franţa şi oameni lucizi. Spunem aceasta pentru că protocronismul, boala copilăriei unei culturi, foarte dens în Franţa, mai ales în secolele anterioare, nu este general. Există destui francezi care-şi dau seama la ce harababură s-a ajuns, ce monstruozitate lingvistică s-a obţinut prin ordonanţe ale regilor, prin norme stabilite de poeţi, de sacerdoţi, de aristocraţi etc., prin acest elitism guvernator al limbii, această ocară adusă de cei puţini celor mulţi. Constatări asemănătoare fac şi alţi erudiţi savanţi francezi, printre care celebrul Ferdinand Brunot, în Histoire de la langue française des origines à 1900, tome I, Paris, 1924, p. 515-517. Pentru câteva adevăruri despre aceste acţiuni nefaste asupra limbii franceze şi asupra rezultatelor la care s-a ajuns, a se vedea şi Gabriel Gheorghe, în Revista de Etnografie şi Folclor nr. 4/1988, p. 366-368, dar şi articolul nostru: În vechime, Franţa a fost Românofonă. Realitatea pe care Maillet o exprimă justifică şi ea de ce lingvistica nu poate aspira să devină ştiinţă: lipsa de identitate a majorităţii limbilor, absenţa unor clase de fenomene sau fapte din interdependenţa cărora să se poată deduce relaţii, absenţa oricăror regularităţi, repetabilităţi, a oricărei constanţe ale unor colectivităţi omogene de fapte de limbă. 2.1.6 Dar, ceea ce este fundamental, realitate peste care umaniştii trec cu uşurinţă, este absenţa, în lingvistică, a oricărei posibilităţi de a apela la experiment. Din teoria cunoaşterii, căile pentru cercetare şi determinarea realităţii, pentru realizarea cunoaşterii, sînt (în afara mirării universale, zisă şi aristotelică): a. Observaţia = contactul nemijlocit între subiectul observator şi obiectul observat; b. Experimentul = situarea arbitrară în condiţiile fenomenului ca fruct al unui act de voliţie; c. Raţionamentul = interpretarea datelor observate şi experimentate şi formularea lor teoretică. Numai cu observaţia nu se ajunge la cunoaştere, ci, cel mult, la recunoaştere: îţi recunoşti casa, nevasta, vecinii etc., doar atât. Prin observaţie s-au obţinut „adevărurile” clasice: 1) soarele se-nvîrteşte în jurul pământului; 2) obiectele grele cad mai repede (cu viteze mai mari) ca cele uşoare (Aristotel); 3) luna şi soarele sînt mai mari ca stelele etc. Experienţa este mama adevărului. Cum am mai spus, nu există experienţă, nu există ştiinţă. Iată pentru ce nu pot deveni ştiinţe, în adevăratul înţeles al cuvîntului, nici lingvistica, nici istoria şi nici celelalte „ştiinţe” umaniste. 2.2 Cl. Lévi-Strauss continuă cu „argumentul”: „metoda sa (a lingvisticii, nota ns.) este omogenă; cu alte cuvinte, rămâne aceeaşi, oricare ar fi limba particulară la care se aplică: modernă sau arhaică, primitivă sau civilizată” (ap. 3, p. 69) 2.2.1 Nu ştim la ce „metodă” s-a gîndit Lévi-Strauss, care ar putea fi acea metodă care l-a fascinat pe eminentul antropolog şi om de cultură. Oricum, după afirmaţia lui „metoda” ar părea să fie generală, universală, în nici un caz omogenă. 2.2.2 Cu toate acestea, după modesta noastră părere, nu metoda trebuie să fie omogenă, un astfel de atribut nu este de revendicat unei metode care e de ajuns să fie eficace, să dea rezultate satisfăcătoare. În schimb, colectivitatea, populaţia, mulţimea faptelor de limbă supuse cercetării cu necesitate trebuie să fie omogenă pentru a sconta rezultate valabile, reproductibile şi repetabile. Este evident că lingvistica, istoria etc. nu dispun de mulţimi de fapte omogene, pentru a detaşa din ele eşantioane reprezentative, astfel incît oricare alt eşantion şi chiar toată colectivitatea să furnizeze rezultate similare la orice repetare a experimentului. Este regretabil că aceste aspecte elementare scapă unor erudiţi care vor să dea certificate de ştiinţă unor alcătuiri greu de definit. 2.3 Al treilea „argument” al lui Lévi-Strauss sună astfel: „această metodă se bazează pe câteva principii fundamentale cu care specialiştii sînt unanimi (??) traducere, credem, defectuoasă – nota ns. – în pofida diferenţelor seculare – care să¬-i recunoască validitatea”. 2.3.1 Această afirmaţie a unui aşa de mare om de cultură ne-a dezamăgit. În vecii vecilor nu se va putea constitui o disciplină prin acord majoritar sau unanim. În ştiinţă nimeni nu se îngrijeşte de acordul colegilor săi de breaslă, ci de demonstrarea riguroasă, de necontestat, a adevărului sau teoriei enunţate. Acordul, neacordul, sau chiar împotrivirea specialiştilor sînt aspecte fără importanţă pentru adevărul pe care-l slujeşte ştiinţa. Nu numărul adepţilor, ca în religie sau în politică, este hotărîtor în stabilirea valorii unei descoperiri ştiinţifice, ci cantitatea de adevăr pe care-l conţine. Unul singur poate înlătura mulţimi de specialişti, dacă el este depozitarul adevărului şi demonstrează aceasta. În istoria ştiinţei se cunosc numeroase cazuri cînd unul singur a avut dreptate, a învins datorită valorii axiologice a punctului de vedere exprimat, a teoriei formulate, faţă de adversitatea sau neaderenţa multora. 2.3.2 Un exemplu, clasic, ni se pare ilustrativ: Galileo Galilei, unul din fondatorii metodei experimentale, argumentează şi susţine, împotriva a numeroşi adversari, vestita teorie a lui Copernic, expusă în De revolutionibus orbium caelestium (1543), pe care Sfîntul Oficiu o condamnase (1616). Este chinuit, condamnat la o absurdă retractare în faţa celor mulţi şi puternici, dar adevărul rămâne de partea lui, deşi s-a găsit singur în faţa Tribunalului inchizitorial al Sfîntului Oficiu al Bisericii catolice. Cazuri ca al lui Galileo nu sînt puţine în ştiinţă, dar nu prezentarea unor astfel de situaţii ne preocupă. Am voit numai să învederăm că numărul adepţilor nu joacă nici un rol în ştiinţă, unde numai forţa argumentelor contează, că raţiunile lui Lévi-Strauss nu ne-au convins câtuşi de puţin că lingvistica ar putea ajunge ştiinţă prin „metodă omogenă” şi „acord unanim”. 3. SAREA, criteriu pentru regândirea Istoriei 3.1 În lucrările istoricilor, lingviştilor etc., se constată că diverse „popoare” din trecut sînt plimbate, fără restricţii, pe harta globului, fără preocuparea de a stabili, în prealabil, dacă spaţiile geografice respective puteau asigura, la momentul istoric în discuţie, minimul de condiţii de existenţă, pentru oameni şi animalele lor. Uneori se iau în considerare, dacă se iau, în mod cu totul superficial, condiţiile climatice din prezent şi se retroproiectează viziunea şi teoriile momentului contemporan asupra epocilor trecute. Aşa s-a ajuns, în unele cazuri, ca agricultura să fie descoperită în soluri îngheţate, sau, direct, pe gheaţă, ceea ce, dintru început, plasează totul în pură închipuire. 3.2 Numai cu titlu de exemplu, celebrul Max Müller scrie: „… il existait un petit clan d’aryas établis probablement SUR LE PLUS HAUT PLATEAU DE L’ASIE CENTRALE (subl. ns.) et parlant un language qui n’etait encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes. Ces Aryas étaient AGRICULTEURS (subl. ns.) et étaient déjà parvenus à un certain degré de civilisation” (61, p. 269) Deci, agricultură pe cel mai înalt platou al Asiei … Iată şi altă sursă: „Un savant tel que Lenormand pouvait écrire sans soulever de protestations <>” (ap. 37, p. 15) Nu mai cităm şi alţi autori care cred şi scriu asemănător. Rostul acestor citări este numai acela de a arăta că astfel de nepotriviri fundamentale, scrise şi răspândite chiar de savanţi iluştri, sînt cât se poate de reale şi, din păcate, numeroase. Când expediţii ştiinţifice au explorat acest „habitat primitiv al arienilor” situat la câteva mii de metri altitudine l-au descris astfel: (M. De Poncins, 1879 care intrase în platou, prin pasul Kizil-Hart, situat la 4530 m deasupra nivelului mării): „Je ne sais pas pourquoi les mots du début de l”Enfer du Dante me reviennent à la mémoire: <>. Quelque idée que l’on ait de la désolation, du désert et de l’aridité, la vue du Kizil-Hart dépasse toute attente … Nulle part il n’y a trace de vie. Les rivières coulent cependant dans cette plaine, mais n’arrosent que des terres dénudées, du sable et des pierres; on croirait être le seul à avoir jamais vu cet immense pays maudit, mais les ossements blanchis qui jalonnent la direction à suivre sont là pour attester que d’autres ont déjà passé. C’est un ensemble gris, uniforme, monotone, sauvage, sur lequel plane le grand silence des hauts plateaux déserts” (37, p. 15) Alţi cercetători (Sven-Heddin, Capus et al.) arată că „zăpada persistă cel puţin şapte luni pe an”, „că s-au înregistrat temperaturi de -34o la -38o C în timpul nopţii, în aprilie” (ibid, p. 16) „Il ne se passe presque pas de jour sans gelée, sauf peut-être pendant deux semaines en juillet. Il regèle à -17o C dès le commencement d’aoüt” (ibid…, p. 18) Este adevărat că azi o colectivitate umană, redusă numericeşte, poate trăi şi pe o banchiză, fiind aprovizionată, cu cele necesare vieţii, cu helicopterul. Dar, cu 4000-5000 ani în urmă nu se mai poate discuta în aceşti termeni. Adică, grupele de oameni care roiau din spaţiul matcă nu se puteau depărta de acesta şi nu se puteau stabili decât până la limita unde natura le asigura cele necesare conservării şi reproducerii funcţiilor fiziologice ale organismului oamenilor şi animalelor lor. 3.3 Este falsă părerea lui S. Feist „că răspândirea limbilor nu se produce asemeni plantelor, după condiţii climatice, ci în funcţie de factori sociali şi culturali” (ap. ref. 2, p. 348), pentru că, în ce priveşte trecutul omenirii, existenţa fizică (!) a grupurilor de oameni, sau dispariţia lor, deci şi a limbii pe care o vorbeau, depindea, nu de factori sociali şi culturali, ca astăzi, ci de asigurarea, într-un spaţiu geografic dat, a condiţiilor naturale necesare desfăşurării funcţiilor fiziologice minimale ale organismului uman şi ale animalelor lor. Reprezintă, credem, o aberaţie „ştiinţifică”, afirmaţia lui V. Hehn (Das Salz, 1873) privind „absenţa numelui indo-european pentru sare, dobîndit de ramurile europene după migraţia din Asia” (ap. ref. 2, p. 344) cu concluzia că „les Aryens n’ont pas connu le sel avant leur séparation” (ap. 2, p. 54) 3.4 Astfel de afirmaţii, destul de răspîndite (v. şi ref. 37, passim), omit un fapt esenţial, pe care nici lingviştii, nici istoricii, nici arheologii, nici etnologii etc. nu-l bănuiesc măcar, pentru că, deşi hotărâtor, este cu totul în afara specialităţii lor. Anume, că nici un mamifer nu poate trăi fără sare. În curtea oricărui ţăran se găsea un bulgăre de sare, şi, cum se-ntorceau de la păscut, vacile lingeau bolovanul de sare. Când plecau în transhumanţă cu oile, la iernatic, ciobanii transportau pe măgăruşi sare care să le ajungă pentru animale până-n primăvară. În contractele, încheiate încă pe răboj, cei care dădeau oile la stână, în munte, aveau obligaţia de a duce, la date fixate, mălai şi sare. Capra cu trei iei aducea, de la tîrg, „drob de sare la spinare”. Pădurarii organizează sărării în păduri, ca să nu moară animalele ocrotite. Homer numeşte sarea divină, probabil că, din experienţă, ştiau că este indispensabilă vieţii. Zeiţa Mării (purtătoare de sare) se numea Salacia (Varro, De lingua latina CV §87). Ostaşii Romei primeau soldele în sare (sal, is, v. şi neutrul arhaic sale) de unde a rămas cuvântul salariu (fr. salaire, engl. salary). Până la deschiderea de mine de adîncime, sarea era rară şi scumpă. De aici expresia, „dacă se varsă sare iese ceartă”. 3.5 În străvechea tradiţie românească, oaspeţii stimaţi erau şi sînt primiţi, în semn de bun venit, cu pâine şi sare, care erau considerate sfinte, daruri ale zeilor. În acest caz, pâinea şi sarea, care reprezintă condiţiile minimale de existenţă, erau simboluri ale alimentaţiei şi ospitalităţii. 3.6 Atragem atenţia că unele comentarii şi păreri ale învăţaţilor occidentali trebuie privite cu rezerve, mai ales asupra înţelegerii diverselor practici populare, milenare, pe care occidentul le-a îngropat şi uitat de mult. Comentînd expresia lui Horaţiu: panis cum sale (pâine cu sare) Quicherat (Dictionnaire latin-français) scrie: „aliment de pauvres gens” (aliment al oamenilor săraci), probînd o neînţelegere care deformează sensul expresiei. 3.7 „Le SEL est ABSOLUMENT INDISPENSABLE à la vie physiologique de l’homme (subl. ns.). Le sang en renferme env. 5 g par litre, soit, en tout 30 g chez l’adulte. A cette quantité, il faut ajouter le sel contenu dans toutes les sérosités, lymphes, plasma, de telle sorte que le total du CHLORURE de SODIUM CONTENU dans L’ORGANISME de l’adult doit être voisin de 100 g” (29, p. 5) 3.8 Necesarul minim de sare (33, p. 375, 376) este evaluat astfel: 1 g/zi la copii sub 1 an. 10 g/zi la cei între 1 şi 14 ani, 25 g la adulţi, la muncă uşoară, şi 35 g/zi la muncă grea, în zona temperată. Cifrele medii de consum de sare variază de la ţară la ţară. În practică rezultă o cantitate medie de cca. 7,5 kg/an persoană. Pentru animale sînt necesare: 10-30 g/zi vacă care dă lapte (în ultima vreme se preferă furajele sărate), 7-15 g/zi oaie, 5-10 g/zi porc. Industria alimentară foloseşte: 2-2,5% sare la unt şi margarină, 1,75-3,25% la brânzeturi, 1,5-2% la legume conservate, 3-20% la legume murate, 2-6% la mezeluri şi carne conservată, 10-30% pentru conservarea peştelui. Din cifrele de mai sus rezultă că pentru existenţa fizică (!) a oricărui grup uman sînt indispensabile mari cantităţi de sare. În caz de pierdere a sării (prin transpiraţie abundentă, diaree etc.) organismul îşi pierde vigoarea, iar la o diminuare mai serioasă a cantităţii de sare organismul moare. Aceste fapte sînt bine cunoscute de către fiziologi şi nu este cazul să insistăm asupra lor. 3.9 Afirmaţiile pe care le-am citat mai sus, privitoare la descoperirea SARII de către o populaţie numai de la un anumit moment al existenţei sale (v. §3.3) constituie erori „ştiinţifice” fundamentale şi se datoresc deficitului de cunoaştere al epocilor anterioare. Corectarea „cunoştinţelor” stabilite fără luarea în considerare măcar a rolului determinant al sării, în fiziologie, în menţinerea vieţii organismului mamiferelor superioare, este imperios necesară pentru ca istoria să iasă din jocul aparenţelor, din plasa de iluzii în care se găseşte prinsă. NU EXISTA SARE, NU EXISTA VIAŢA, cel puţin la mamiferele superioare. Ca un corolar, ÎNCEPUTURILE SOCIETAŢII UMANE NU AU PUTUT AVEA LOC DECAT ÎNTR-O ZONA CARE OFEREA CONDIŢII UŞOARE DE EXISTENŢA, DE ZAMISLIRE, CONSERVARE ŞI DEZVOLTARE A TRAIULUI ACESTUI MAMIFER complicat şi neliniştit: omul. Printre aceste condiţii vitale, un rol decisiv l-a avut prezenţa SARII la suprafaţa solului, uşor de obţinut. 3.10 Este unul din motivele importante care obligă la reformarea şi reformularea unora dintre „ştiinţele” umaniste moştenite de la antecesori, în primul rând a istoriei, lingvisticii şi istoriei culturii şi civilizaţiei. Fără o analiză pluridisciplinară nu se poate ajunge la adevăr, iar dacă cca. 95% din cunoştinţele dobândite în întreaga istorie a societăţii umane sînt obţinute de savanţi încă în viaţă sau dispăruţi de curând, rezultă cu claritate de ce cunoştinţele epocilor anterioare, care n-au beneficiat de descoperirile din ultimii cca. 50 ani, vor trebui supuse revizuirii pluridisciplinare, prin elementele, metodele şi tehnicile de care dispune astăzi ştiinţa. 3.11 Să ne fie îngăduit să punctăm numai cîteva aspecte legate de rolul hotărîtor al sării în viaţa oamenilor şi animalelor. 3.11.1 Sarea se găseşte în cantitate îndestulătoare pe glob, resursele fiind evaluate la cca 1.1015t, dar este inegal răspândită. Asia este continentul cel mai defavorizat, în timp ce Europa dispune de cele mai bogate zăcăminte. Este probabil motivul pentru care civilizaţia a apărut şi s-a dezvoltat în Europa. 3.11.2 Între toate zonele lumii, Spaţiul Carpatic se bucură de cea mai mare densitate de resurse: peste 300 masive de sare, de calitate deosebită, uşor de exploatat, unele fiind chiar la suprafaţa solului, sub forma de munţi de sare (maluri de sare). În afara acestor peste 300 masive de sare, situate pe ambele versante ale lanţului Carpaţilor, în Spaţiul Românesc se mai găsesc: peste 3000 izvoare sărate (Dr. I.P. Voiteşti, 1920) şi numeroase lacuri sărate (Amara, Razelm, Lacul Sărat etc.) 3.11.3 În producţia mondială de sare, Europa asigură cca. 40%, SUA 35% iar Asia 20%. România are o producţie medie, în 1979, pe cap de locuitor de cca. 211 kg, în timp ce media în lume este de cca 38,2 kg. 3.11.4 În aria Culturii Cucuteni (mileniul IV î.e.n.), între aşezările neolitice de la Tîrpeşti şi Ţolici, în pădurea Ţoliciului, s-au descoperit cîteva izvoare de apă sărată, cunoscute şi folosite încă din Precucuteni III (40). Tot în cadrul Culturii Cucuteni, dar şi în acel al Culturii Criş (cca. 5000 î.e.n.) s-au făcut descoperiri asemănătoare (41, 42). 3.11.5 Cultura Schela Cladovei – Lepenski Vir (epipaleolitic), zonă locuită în intervalul dintre mileniile XIII şi VI î.e.n., situată pe ambele maluri ale Dunării, la Porţile de Fier, având o climă dulce, cu trăsături submediteraneene, este cea dintâi în care s-au creat aşezăminte omeneşti sedentare. Într-adevăr, descoperirile de la Porţile de Fier au, pentru istoria comunităţilor preistorice, o importanţă unică, acestea fiind cele mai vechi aşezări din cele cunoscute până la ora actuală, în ele practicîndu-se înhumarea în apropierea locuinţei sau direct sub podeaua locuinţei (43). În articolul citat, autorii nu menţionează prezenţa unor surse de sare. Deoarece noi considerăm că nici o aşezare umană nu poate fiinţa fără surse de sare sau o modalitate sigură de aprovizionare cu sare, i-am solicitat lamuriri Dr. Vasile Boroneanţ, unul din autori. La 22 aprilie 1992, d-sa ne-a confirmat că la Schela Cladovei există izvoare de apă sărată şi sulfuroasă, că în prezent funcţionează, în aceasta localitate, o staţiune de tratament balnear. Herodot (Cartea IV, §CLXXXI – CLXXXV) menţionează diverse grupuri de oameni care sălăşluiesc în jurul unor dealuri de sare. 3.11.6 Din cele de mai sus rezultă că şi cele mai vechi aşezari sedentare cunoscute se găseau lângă surse de sare. Aşezări depărtate de surse naturale de sare nu s-au putut stabili decât după organizarea drumurilor sării şi asigurarea aprovizionării continui cu sare. Din Carpaţi, drumurile sării porneau spre nord, spre vest, spre sud, spre est, zonele adiacente fiind alimentate cu sare, cum se va arăta, din Cetatea Carpatică şi din zonele pericarpatice. Spre vest, spre Câmpia Panonică, sarea se transporta, din vechime, şi cu plutele, pe rîul Mureş. De la Uioara (Ocna Mureş) drumul pe uscat ajungea la Alba Iulia, de unde continua transportul cu plutele, pe Mureş, la Dobra (Sugag) funcţionând o vamă a sării. Pentru cîteva vechi „drumuri ale sării” au „drumuri ale sărarilor” v. şi ref. 44. Să cităm două referinţe din ultimele secole. a. „În ţinutul Bacăului … sînt zăcăminte de sare foarte mari, numite de locuitori ocne. Acolo nu este nevoie de nici o operaţie de curăţire a sării: dacă dai la o parte pământul, unul sau doi coţi adâncime, găseşti o SARE FOARTE CURATĂ, STRĂVEZIE CA UN CRISTAL SAU CA PORFIRUL, NEAVAND ÎNTR-ÎNSA NICI UN FEL DE PĂRTICELE DE PĂMANT (subl. ns.). Şi aceste ocne nu se sfârşesc niciodată” (46, p. 103), realitate consemnată şi de străinii care au trecut prin Ţările Române (ibid., p. 106, nota 9). b. „La 1445, vorbind cu un cruciat, Vlad Dracul spunea câte pietre de sare a cheltuit Mircea, tatăl lui, ca să facă cetatea: PIETRELE DE SARE (subl. ns.) erau un articol de export în Peninsula Balcanică, un fel de monedă” (45, p. 74) După diverse surse din ultimele veacuri, sarea carpatică ajungea în spaţiile care astăzi se numesc: Moravia, Polonia, Rusia, Ucraina, Turcia, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, Ungaria etc. 3.12 Numeroase documente atestă această realitate deosebit de importantă, neglijată însă de istorici. Existenţa sării la suprafaţa solului a făcut ca încă din străvechime umanitatea istorică şi preistorică să se învîrtească ca în preajma unei plăci magnetice în jurul Spaţiului Carpatic, ca aici să se formeze acel foarte discutat leagăn primitiv al Arienilor, încă în neolitic. 3.13 Unele mişcări migratorii, chiar bătălii sângeroase din trecutul umanităţii au fost cauzate din nevoia de sare (v. pentru Paleolitic revista italiană Quaternaria, număr care nu ne-a fost la îndemână pentru a fi citat exact, ref. 44, p. 85 etc). 3.14 Pe lîngă sare, o agricultură străveche, pe un sol propice, despre care vorbesc mulţi autori antici, medievali şi moderni, dintre care vom cita, spre ilustrare, doar două referinţe. a. „Regiunea este foarte fertilă …, foarte bogată în vin …, în cereale, în fier, în marmură, în sare, mai ales cea de munte, şi în toate lucrurile pe care le cere practica vieţii celei mai îndestulate”. Referitor la Turda: „este atît de renumită în saline, încît cu greu poţi găsi o localitate asemănătoare în tot orientul. Acolo se găseşte cu împuternicire regală prefectul camerelor sării şi, din saline, de obicei cea mai mare parte din venit se atribuie regilor Ungariei, chiar cu acest nume, venit care, putem ghici uşor, că nu este mic, fiindcă de aci este alimentată aproape intreaga Transilvanie, şi de aci este dusă şi transportată sarea la Buda şi în alte multe locuri străine, nu fără mare avantaj pentru palatul regal” (Traducerea textului latin: Prof. David Popescu) (47). b. „Care este partea de lume în care-şi are locul Ţara Românească se poate vedea chiar din rodnicia aproape de necrezut a pământului, iar cele de folos hranei şi îmbrăcăminţii oamenilor se află din belşug, prin mila Ziditorului, care îndestulare vru s-o dovedească pe vremuri împaratul Traian, cu un ban pe care era bătut: „Belşugul Daciei” (Abundentia Daciae)… Cerul este aici foarte blând, pământul potrivit pentru creşterea a tot soiul de poame şi aşa de mănos că-şi hrăneşte locuitorii aproape fără nici o osteneală (subl. ns.), de poate ajuta cu roadele sale şi părţile învecinate, la nevoie, în vreme de foamete, ori alte greutăţi” etc. (48, p. 41) 3.15 Arheologia arată existenţa în Spaţiul Carpatic a unei agriculturi arhaice, pe care n-o omit numeroşi autori antici. Determinări făcute în 40 staţiuni arheologice cercetate au evidenţiat această realitate. În groapa unei locuinţe de la Sucidava – Celei, datată la 4225+/- 60 B.P. (Bln. 2014) s-a găsit pâine carbonizată în care se aflau 22 seminţe de orz (Hordeum vulgare), 3 seminţe de măcriş (Rumex crispus) şi o sămânţă de in (Linum usitatisimum), 39, p. 171. Frecvent, s-au găsit în diverse staţiuni, în afara plantelor amintite: linte (Lens esculenta), lubiţ (Camelina sativa), ghindă (Quercus sp.) carbonizată împreună cu vertebre de peşte, grâu (Triticum dicocum), într-o singură groapă 10 kg seminţe carbonizate, secară (Secale cereale), bob, mazăre, măzăriche, lobodă, mac, drăgaică sau sînziană, viţă de vie etc. (39, passim et al.), ceea ce dovedeşte că numeroase plante folosite şi azi erau cunoscute şi utilizate cu milenii în urmă, în Spaţiul Carpatic. 3.16 Prezenţa pădurilor pe cca. 70% din suprafaţă, deci lemn la îndemână şi vănat bogat, o reţea hidrografică suficient de densă care furniza peşte şi posibilităţi pentru grădinărit, apă bună de băut pe tot spaţiul, izvoare de ape minerale etc. arată că Spaţiul Carpatic oferea condiţii de existenţă superioare oricărei alte zone din Europa. 3.17 Este regretabil şi surprinzător că nu s-a observat de către istorici că nu există „popor” antic care să nu fi trecut prin, să nu fi locuit temporar în, sau să nu fi venit în legătură cu Spaţiul Carpatic. Cititorul este rugat să revadă §3.2 în comparaţie cu §3.12 – 3.16 şi nu-i va fi greu să observe ce mare-i distanţa dintre realitate şi ceea ce s-a crezut (poate se mai crede) şi s-a scris de către istorici şi lingvişti, să identifice el însuşi adevărul. De unde se vede, a câta oară?, că faptul că un lucru e scris nu înseamnă deloc că el este şi adevărat. Prezentul articol probează că mai mult dimpotrivă: noiane de lucruri scrise se dovedesc a fi simple serii de erori, unele încărcate de consecinţe. S-au propus ca leagăn al Arienilor (aşa-zişii indoeuropeni) zone care in timpul ultimei glaciaţii Würm, încheiată în jur de 10000 î.e.n., au fost sub gheaţă, iar tocmai spaţiul care oferea condiţii ideale de vieţuire a fost evitat sistematic. „Les livres sacrés des Perses, le plus ancien de ceux-ci, le VENDIDAD parle … de la patrie commune d’Aryas, de l’Airyanem Vaejo, comme d’un paradis terrestre” (37, p. 5, 6). 3.18 Dacă ar fi avut loc o analiză cât de cât obiectivă, în interesul ştiinţei, istoria şi lingvistica s-ar fi desfăşurat coerent, logic, de la sine, nemaifiind necesare numeroase poveşti de care dospesc cărţile istoricilor, ale lingvisticilor etc … Sigur, istoricii din vechime n-au scris din văzute, ci din auzite. Or, un dicton spune: „din ce vezi să crezi jumătate, din ce auzi să nu crezi nimic”. Poveşti au fost, poveşti sînt încă. Ne propunem să analizăm pluridisciplinar unele fapte istorice şi unele aspecte lingvistice şi să încercăm, cum am spus la început, să despărţim legenda de adevăr, pentru că, mai este nevoie s-o spunem?, oamenii trăiesc, făptuiesc şi, prin actele lor, fac istoria sub legea supremă a necesităţii, a rânduielilor fireşti ale raţiunii umane, miracolele neavând loc aici. 3.19 Sub diviziunea superioară a cuaternarului, epoca actuală, Holocenul, a început acum circa 10000 ani şi nu a cuprins glaciaţii. În Pleistocen, prima şi cea mai întinsă perioadă a erei cuaternare, corespunzătoare Paleoliticului, datorită variaţiilor termice, calota glaciară polară a înaintat spre sud şi s-a retras de mai multe ori, ultima oară în timpul glaciaţiei Würm care a durat, cu aproximaţie, între 75000 şi 10000 î.e.n. Întinderea ei maximă a cuprins Peninsula Scandinavică, Câmpia germană, până aproape de latitudinea Podişului Boemiei, cuprinzând Brandemburgul şi Frankfurtul (şiruri de morene, 50, p. 192), limitele ajungînd până la sud de Berlin, de Varşovia, de Moscova, fiind acoperite de gheţuri: Ţările Baltice, Zona lacurilor mazuriene. Calota alpină s-a întins până în apropierea Vienei (49, p. 8) 3.20 În acest perioade, Spaţiul Carpato-danubian, nu a fost afectat direct de calota glaciară sau de cea alpină, rămânând în cea mai mare parte zonă cu condiţii de vieţuire pentru om ca şi pentru animalele şi plantele care concurau la asigurarea traiului său, deşi, pe înălţimi, s-au format gheţari în câteva masive muntoase: Rodnei, Căliman, Bucegi, Făgăraş, Cindrel, Parând, Retezat. Condiţiile de vieţuire proprii Spaţiului Carpatic, relevate foarte succint mai înainte, au făcut ca aici să se nască civilizaţia şi cultura Europei străvechi. Punctul de pornire a fost cea mai importantă revoluţie în istoria mijloacelor de producţie a hranei: trecerea de la economia de cules, de totală dependenţă de ceea ce punea la dispoziţie natura, la economia de producţie, la descoperirea culturii ogoarelor, a agriculturii şi la domesticirea şi creşterea animalelor pentru hrană, îmbrăcăminte etc. 3.21 Agricultura a apărut, în Spaţiul Carpatic, ca o necesitate istorică, determinată de explozia demografică neolitică, ca rezultat, în primul rînd, al încălzirii climei „în neoliticul timpuriu, în jur de 5508 î.e.n., ceea ce corespunde în religie cu <>” (51), iar în al doilea rînd datorită unor comandamente religioase şi de tradiţie, menţionate explicit în „Sfînta Scriptură” vedică, care conţine principii foarte asemănătoare cu cele de mai tîrziu ale creştinismului, şi care impuneau ca grijă principală: continuitatea neamului, a familiei (53). 3.22 La o astfel de creştere masivă a populaţiei carpatice metodele de procurare a hranei de până atunci nu mai erau îndestulătoare, datorită reducerii relative a suprafeţelor de păşunat. Pentru procurarea hranei prin: – vînătoare, pescuit … sînt necesare cca 100 ha/locuitor; – creşterea animalelor „ „ cca 10 ha/locuitor; – agricultură „ „ cca 1 ha/locuitor sau mai puţin Datorită creşterii necesităţilor de hrană a trebuit să se treacă la un sistem de procurare a hranei cu productivitate mult mai mare. Pe de altă parte, trebuie avute în vedere riscurile datorate climei. Variabilitatea producţiei, în funcţie de climat, este apreciată astfel: Vînatoare 1 – 20 Păşunat 1 – 20 Agricultură 1- 5 Fără a spune mai mult aici despre cercetările Dr. Corneliu Rusu (52), vom mai adăuga numai că acesta explică, prin condiţiile naturale, geografice, de ce anumite spaţii generează deplasări de grupuri umane şi de ce spaţii ca cel Carpatic, cel Caucazian, cel Pirineian, sînt zone de stabilitate a vieţii, care pot compensa efecte climatice defavorabile dure prin restrîngerea pe verticală, cu diminuarea efectelor neprielnice. 3.23 Cercetări fără reproş au stabilit, după îndelungate căutări că singurul Spaţiu care răspunde condiţiilor din vechea literatură vedică este cel Carpatic, în care învăţaţii de la Universitatea din Cambridge plasează, sub titulatura „Ancient India”, faza primară a Culturii Vedice. Vom cita rezumativ, pentru economie de spaţiu, numai câteva scurte paragrafe, din capitolul III „The Aryans” (Arienii): „Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii de conifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai puţin sigur, ulmul. ………………………………………………………………………………………………. După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că, după cât se pare, grâul le era familiar. Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. În timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul. Dintre păsări, putem deduce din limbă că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai familiară pasăre răpitoare era, după cât se pare, aquila (uliul). Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul. Din aceste date, este posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi? Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele din limbă, nu sînt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorîte regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca <>, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent. Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg, în Prusia, până în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să îndeplinească aceste condiţii în câmpiile din Nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri. ………………………………………………………………………………………………. Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strîns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus? Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii” (38, p. 68) 3.24 După învăţaţii englezi, se observă, Cetatea Carpatică face parte din Habitatul primitiv al Arienilor. 3.25 În afara argumentelor lor, vom sesiza o legătură care n-a mai fost făcută. În recomandările pe care „Dumnezeul unic, etern şi infinit” (53, p. IX) le face regelui privitor la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească teritoriul pe care şi-l va alege ca ţară pentru poporul său, parcă zeitatea supremă s-ar fi referit special la Spaţiul Carpatic (53, Cartea a şaptea): 69 „Să-şi stabilească ţara, într-o regiune cu câmpii fertile în grâne, locuită de oameni cumsecade, sănătoasă, plăcută, înconjurată de vecini paşnici, în care supuşii îşi pot procura cu uşurinţă cele necesare traiului (v. §3.14, a şi b). 70 Să se stabilească într-un loc în care accesul să fie apărat fie de un deşert împrejmuitor, fie prin ziduri de apărare din piatră sau din cărămidă, fie prin şanţuri plin cu apă, fie prin păduri de nepătruns, fie prin ostaşi înarmaţi, fie printr-un munte pe care să fie situată ţara aleasă. 71 Să facă tot posibilul să se aşeze într-un loc inaccesibil datorită unui munte, căci o astfel de cetate (fortăreaţă) este foarte preţuită datorită numeroaselor avantaje pe care le przintă. 74 Un singur arcaş aşezat pe metereze poate ţin piept la o sută de duşmani; o sută de arcaşi pot rezista la zece mii de duşmani (!), iată pentru ce se pune un preţ aşa de mare pe un loc întărit”. Nu susţinem că Cetatea Carpatică ar fi fost aleasă ca leagăn primitiv al populaţiilor arice la recomandarea zeitaţii supreme, totuşi coincidenţa este pra mare ca să nu fie semnalată. 3.26 O sinteză deosebit de preţioasă asupra condiţiilor de trai pe care le ofereau diversele spaţii invocate ca leagăn primitiv al Arienilor este referinţa 37 din care vom cita câteva rânduri din concluziile cărţii, interesantă în cea mai mare parte: a. „Les conclusions sont celles où nous conduisent fatalment les recherches accomplies, lorsqu’on n’en omet aucune et lorsqu’on ne se livre pas à des interprétations abusives sur leurs résultats. b. Il faudrait vraiment mettre en doute la validité même de tout le savoir acquis sur nos langues et nos peuples, par les sciences naturelles, la linguistique, l’archéologie et l’histoire, pour se refuser à la nécessité d’admettre qu’ils ont un sens et démontrent quelque chose. c. En dehors de ce qu’ils démontrent, il n’y a aucune donné scientifique, mais des assertions vaines, des méprises ou des ignorances, une affectation de scpticisme ou un refus de faire effort pour apprendre et comprendre. Or, voilà ce qu’ils démontrent” (p. 419). d. „Il n’y a pas aujourd’hui une seule observation sérieuse qui justifie la croyance ancienne à l’existence en Asie Centrale d’un territoire quelconque où ait pu vivre un peuple protoaryen et se former une langue protoaryenne” (p. 420). e. „Nous savons … que les langues aryennes étaient parlées en Europe … dès l’âge de pierre” (p. 421). f. „Nous savons quelle vie ils menaient (les vieux Perses et les Hindous, Notre note) dès l’âge de pierre. Et nous savons aussi que si tout en eux était aryen, tout également était européen exclusivement. Par leurs caractères, comme par leurs moeurs, ils se rattachent très étroitement à la population néolitique de l’Europe centrale du bassin du Danube, en particulier du Nord du Danube et des Carpathes. Cette population est restée presque indemne de mélanges, homogène, pure, jusqu’au moment où les eurasiates, les brachycéphales bruns ont envahi cette même Europe centrale par les Balkans” (p. 423, 424). g. „Ces données, qui sont les éléments essentiels de nos connaissances actuelles et en dehors desquelles il n’y a pas d’obsrevations incontestables, pas de faits qui ne soient négligeables, nous désignent très clairement la zone mitoyenne de l’Europe centrale et orientale comme le territoire où s’est formée la langue mère, qui a été occupée par les peuples protoaryens. Comme position et étendue, c’est exactement la patrie du seigle. h. Devant cette détermination si précise et si sure, il fallait tout d’abord nous demander si la civilisation protoaryenne, telle qu’elle a été reconstituée à l’aide des éléments communs de nos langues, répond aux conditions d’HABITABILITE DE CETTE REGION (nos soulignements) de l’Europe moyenne … Or, cette épreuve décisive nous l’avons faite” (p. 424) Nu mai cităm şi alte surse şi dovezi care ajung la concluzii similare cu cele de mai sus. 3.27 Să menţionăm un fapt care arată cât de profunde în consecinţe pot fi erorile rezultate din ignorarea realităţilor prezntate în acest capitol. Într-o carte, a cărei ediţie românească a apărut de curând, scrie, nici mai mult, nici mai puţin decât, că „olăria scandinavă ar avea respectabila vârstă de 10000-12000 de ani” (56.2, p. 9). 3.27.1 Afirmaţia este cu totul fantezistă, atunci când geologia probează că regiunile din sudul Peninsulei Scandinave s-au găsit în paleolitic, sub nivelul actual al Mării Baltice, datorită masei gheţarilor care acopereau toată suprafaţa peninsulei (57). Cu aproximaţie, „înălţimea masei terestre a acesteia a început pe la 12000 î.e.n., după încălzirea climei şi topirea gheţarilor. Rocile ieşite de sub ape se acoperă cu muşchi şi licheni, iar mai târziu au apărut salcia, mesteacănul şi bradul”. (59) Animalele de pe continent, renul, vulpea polară, jderul, rîsul şi lupul, trecură istmul care lega atunci Peninsula Iutlanda de Peninsula Scandinavă (59). Primele urme de locuire în sudul Suediei datează de pe la mijlocul mileniului VII î.e.n. (58), dar din această perioadă s-au găsit numai urme de „microlite şi unelte de os”, iar după mileniul V î.e.n. se constată „evoluţia omului spre o treaptă de cultură mai avansată (!), denumită de istoriografia nordică <>, a resturilor de bucătărie” (ap. 59, p. 10). Abia în mileniul III î.e.n., în neoliticul superior, se menţionează existenţa, în sudul Suediei, pe lângă pescari şi vânători, a unor grupuri de agricultori care cunoşteau ceramica (57, p. 17, ap. 59, p. 11). 3.27.2 Distanţa în timp faţă de afirmaţiile lui F.S. Mayer, acceptate fără acoperire de către Radu Florescu, este enormă şi reprezintă măsura încrederii care poate fi acordată istoriei, arheologiei, în genere „ştiinţelor” umaniste. 3.28 Ceramica din Cultura Criş-Starcevo (cca. 5000 î.e.n.) ar fi, după „datările” lui F.S. Mayer, cu 5-7 milenii posterioară celei scandinave, când, în realitate, cum rezultă din studiile şi lucrările citate, ceramica nordică apare între 2000 şi 3000 î.e.n., cu peste două milenii posterioară celei carpatice. 3.29 Astfel de afirmaţii gratuite au proliferat, încurajând apariţia unor teorii fondate numai pe dorinţa şi intuiţia autorilor lor care, cu sau fără intenţie, au contribuit la încurcarea lucrurilor şi au îngreuiat ajungerea la adevăr, în numele ştiinţei (!). De exemplu, K. Penka (Origines ariacae, Viena, 1883 şi Die Herkunft der Arier, Viena 1886) plasează patria primitivă a arienilor în „partea meridională” a Suediei (ap. 55, p. 72), urmat de C.I. Taylor (1889) care lansează teoria unui habitat al arienilor în zona nordică a Europei (ap. 2, p. 350), punct de vedere la care au aderat şi alţi oameni de ştiinţă. 3.30 S. Reinach se detaşează net de astfel de afirmaţii stranii care au făcut totuşi obiectul unor cărţi şi articole cu pretenţii ştiinţifice. „À l’époque la plus ancienne où la présence de l’homme est constatée en Europa, la Suède était completement inhabitée et pour cause: elle était recouverte, ainsi que le Denmark et la partie septentrionale de l’Allemagne, d’une épaisse couche de glace qui rayonnait autour du cercle polaire” (55, p. 72, 73) 3.31 În acest caz e vorba de un dublu defect de cunoaştere. Cum am arătat mai înainte, în primul rând arienii s-au ilustrat prin descoperirea unei agriculturi incipiente, dezvoltată în timp. Or, agricultura nu ar fi putut fi imaginată în conditiile din nordul Europei, chiar postglaciar. Au trebuit să treacă mii de ani până ce solul scandinav să fie apt să-şi hrănească locuitorii, chiar parţial şi precar. 3.32 Aşa cum s-au petrecut lucrurile, după încălzirea climei, oamenii destinaţi populării sudului Peninsulei Scandinave au plecat de la sud de zona ocupată de calota de gheaţă, plus o zonă periglaciară. În aceasta din urmă, deşi neacoperită de gheaţă, solul nu era apt pentru producţia agricolă, chiar dacă în timpul verii se dezgheţa, fără însă ca perioada de desgheţ să asigure durata de vegetaţie. Normal, în această zonă lipseau şi aşezările umane. 3.33 Este evident că roirea treptată spre nord s-a făcut cu limba, obiceiurile, tehnicile cunoscute în spaţiul din care plecau. Mai multe zone din Europa n-au fost afectate de ultima glaciaţie, astfel că populaţia scandinavă ar putea proveni, principial, din oricare din aceste zone. Însă cu o restricţie majoră: neapărat dintr-o zonă cu resure de SARE la îndemână acum 5-6 milenii. 3.34 Din numeroasele indicii cunoscute să menţionăm câteva, care ar putea constitui începuturi de probă ale unei realităţi care, în contextul celor arătate în ultimele paragrafe, va ajunge să fie elucidată, sperăm, nu peste multă vreme. a. Este ştiut că normanzii (oamenii din nord) îşi revendică obârşia dacică, din zona Istrului, care, în romana populară, franco-normandă, din secolul al XII-lea sună astfel: Où de Danube un flum mult grant, K’Ester claiment, cler è luisant, Ki le regnes vait devisant, A cele part torne en corant. Furent cil apelé Dani, Ki esteient anceis Daci. (73, p. 8, 9), subl. ns. b. Paulus Diaconus (sec. VII-VIII), Saxo Gramaticus (1200-1216), Snorri Sturluson (1200) afirmă că Wodan trăieşte aevea, dar nu în Germania, ci în Grecia … că zeii vani erau originari dintr-o ţară legendară (Vana Kviel) de la gurile Dunării (71.1, p. XIV). c. Mircea Ţicleanu, cu colaboratori, aduce date noi privind mitologia scandinavă legată de zona Dunării (72). d. În fiecare an, în insula Gotland, în lunile iulie-august are loc Festivalul de la Gotland, cu scene în aer liber pe care se joacă opera Petrus de Dacia a compozitorului Fr. Mehler în care se prezintă episoade ale istoriei suedeze. e. În secolul XVI, Christien Pedersen editează „Vocabularium Ad Usum Dacorum”. etc. 3.35 S-a creat obiceiul printre unii istorici şi lingvişti de serviciu ai unei lumi îmbătată de protocronism să declare „confuzie” tot ce nu convine lumii pe care o servesc, în loc să-şi bată capul să cerceteze, să afle cum de au fost posibile zeci de confuzii, toate în legătură cu Spaţiul Carpatic şi toate cu acelaşi sens, în diverse secole. E uşor a declara: confuzie! Se uită că o Regulă a logicii elementare spune: Affirmanti obstat probatio (celui care afirmă îi revine obligaţia să dovedească). Or, când se va dovedi că nu este confuzie nu se va ajunge oare la descalificrea celor care au practicat, cu morgă, superficialitatea ca act ştiinţific? Din cauza şirului de astfel de acte cu scop mai mult sau mai puţin politic s-a ajuns să se spună: L’histoire de l’humanité est celle de ses rêves; Roisel, L’idée spiritualiste, p. 157 3.36 În plus, pentru că Peninsula Scandinavă este total lipsită de sare, stabilirea oamenilor aici nu s-a putut face decât după ce s-au creat drumuri ale sării şi s-a asigurat aprovizionarea continuă cu sare. Identificarea drumurilor sării spre Scandinavia va putea da şi ea seama de provenienţa strămoşilor nordicilor. 3.37 Un argument d
  4. bogdan says:
    continuare … 3.37 Un argument decisiv pentru aflarea originilor populaţiei scandinave va fi limba, dar vor fi de luat în considerare şi cultura, obiceiurile şi datinile populare, tehnicile existenţei folosite iniţial etc. 3.38 Un lucru rămâne în afară de orice îndoială: imposibilitatea prezenţei unui habitat primitiv, al arienilor în orice zonă din Peninsula Scandinavică, deoarece la momentul respectiv nu se putea vieţui în această zonă, atât din cauza climei, a prezenţei calotei groase de gheaţă, cât şi, după încălzirea climei şi topirea calotei glaciare, datorită lipsei totale a SĂRII. 3.39 Dependenţa zonelor nordice de sarea din sud este în mod explicit menţionată în mai multe lucrări. Să cităm o sursă din secolul XVI: „D’autre costé l’Anglois, l’Ecossois et tout le peuple de Norvège, Suède, Danemarch et de la coste Baltique, qui ont une infinité de miniers, vont fouyr les mestaux au centre de la terre, pour achepter nos vins, nos safrans, nos pruneaux, notre pastel, et SURTOUT nostre SEL, qui est une manne que Dieu nous donne d’une grace speciale avec peu de labeur. Car la chaleur défaillant au peuple de Septentrion outre la quarante septiesme degré le sel ne s’y peut faire, … Cela fait que l’Anglois, le Flameng, et l’ Escossois qui font grande trafique de poissons salez, chargent bien souvent de sable leurs vaisseaux à faute de marchandise, pour venir acheter nostre SEL à beaux deniers contans” (34, p. 13, v. şi p. 87) 3.40 Dacă în evul mediu nordicii ajunseseră să-şi aducă sarea şi din Franţa, Spania şi Portugalia, este evident că înaintarea lor spre nord s-a făcut prin prelungirea drumurilor sării, cu mare probabilitate, din Spaţiul Carpatic, până la construirea unei flote de vase transportatoare de sare. Cantităţile de sare de care aveau nevoie erau considerabile, la o populaţie cu prolificitate mare, cum erau populaţiile ariene neolitice şi postneolitice, datorită comandamentelor religiei Vedice (53), şi cum o confirmă istoria nordicilor, cât şi pentru animalele lor, ca şî pentru producţia şi conservarea alimentelor (v. §3.8). 3.41 Nu ne-am propus ca în prezentul articol inaugural să epuizăm acest subiect vast şi cu numeroase implicaţii pentru modul de a gândi istoria, lingvistica etc. în viitor, ci numai să-l sesizăm, să-i subliniem importanţa privitor la înţelegerea istoriei. 3.42 Aici se ridică şi un alt aspect, dintre cele mai controversate, pe care-l vom analiza cu altă ocazie: pentru raţiunile discutate în prezentul capitol, goţii nu pot proveni din insula Gotland sau din altă zonă din Peninsula Scandinavă, ci au ajuns acolo venind din sud. Ulterior, au revenit în locurile lor de baştină. Deplasări asemănătoare vor face, către alte zone, normanzii, mai târziu, toate explicabile prin starea de necesitate, moaşa oricărei acţiuni de acest fel. Povestea goţilor este un roman istoric captivant, cu numeroase subtilităţi, pe care, sperăm, îl vom lămuri în Getica. 3.43 Să ne oprim puţim asupra unui moment care a produs multă spumă „istorică”. 3.43.1 Un ofiţer austriac, Franz Joseph Sulzer, este chemat la Bucureşti (1776) de Vodă Alexandru Ipsilanti ca să întemeieze o şcoală de drept. Realităţile n-au fost pe măsura aşteptărilor lui Sulzer, ceea ce l-a nemulţumit. În plus, soţia lui, o femeie din popor, nu era primită la curte, fapt care i-a sporit amărăciunea. Cu toate acestea, ca mulţi străini care s-au stabilit în Ţara Românească după ce au cunoscut-o, nici Sulzer n-a mai părăsit-o, murind la Piteşti (1791). 3.43.2 A scris o lucrare în multe privinţe valoroasă (60). În această carte şi-a vărsat însă şi toată ura pe care o acumulase datorită neîmplinirii nădejdilor sale elitiste cu care venise în Ţara Românească. 3.43.3 Printre răutăţile izvorîte din năduful lui Sulzer e şi afirmaţia că limba română nu poate fi scisă cu litere latine (ap. 36.3, p. 147), deşi „les roumains de la rive gauche du Danube, jusqu’au quinzième siècle avaient conservé les caractères latins” (36.3, p. 110). A se vedea şi articolul anterior în care se dovedeşte că peste 400 cuvinte ale limbii române au fost scrise tale-quale cu caractere latine, în aşa-zisa franceză veche, în secolele IX-XV. După ce s-au publicat sute de mii de cărţi româneşti cu caractere latine, astăzi este de tot clar cât adevăr conţin lucrările lui Sulzer, dar şi cele derivate, ale lui Eder, Rösler etc., licitate şi în prezent de o istoriografie rămasă la „argumente” de acum peste două sute de ani. 3.43.4 Nu este aici locul să analizăm afirmaţiile fără acoperire ale lui Sulzer, unele reluate, după 100 de ani, exclusiv în scopuri politice, de Robert Rösler (62), dar şi de alţii, fără vreo preocupare de respect al adevărului. „Studiile” lui Rösler, Sulzer, Eder şi alţii reprezintă numai o colecţie de declaraţii, de dubii şi întrebări etc. neînsoţite de nici un argument cât de cât credibil, pentru simplul motiv că teza fiind inventată nu s-a sprijinit şi nu are cum să se sprijine pe argumente. 3.43.5 Nu merită ca cineva să se ocupe de argumente de genul că în limba română nu sînt cuvinte „gote”, mai întâi pentru că nimeni n-a dovedit până astăzi, în mod de necontestat, existenţa unei limbi „gote” (v. §4.3.3). apoi, pentru că limba română, cum vom dovedi, ca singura limbă naturală din Europa, poate fi donatoare, nu receptoare, în lexicul ţărănesc, cel fundamental, ceea ce şi dovedesc numeroasele cuvinte, din lexicul fundamental al limbii române, prezente în multe din limbile europene. A se vedea şi articolul anterior „În vechime, Franţa era românofonă”, în care se prezintă o parte din cele peste 400 cuvinte româneşti din lexicul ŢĂRĂNESC identificate până în prezent, în vocabularul francezei vechi, din care unele figurează şi în lexicul folosit de Ulfila la traducerea Bibliei. 3.43.6 Acest adevăr, din cele care sar în ochi, a fost observat de Sulzer, chiar dacă-i dă interpretarea care convenea tezei lui, nu însă de lingviştii şi istoricii români (!). iată ce spune Sulzer: „Trebuie puternică imaginaţie ca să-şi închipuie cineva, contra istoriei, că un popor care azi întrece în număr cu o jumătate pe toate celelalte neamuri din Transilvania luate la un loc (!) a rezistat singur timp de şapte sute de ani la neîncetatele năvăliri a douăzeci de popoare barbare, care azi toate au dispărut din Dacia, fără să lase urme de numele şi de limba lor (nu s-a întrebat Sulzer dacă au fost „popoare” sau numai „nume de popoare” şi dacă se cunoaşte limba unuia măcar din aceste „popoare”, ca să ne fi spus cât era de diferită de română, Nota ns.)… fără să împrumute măcar un cuvînt de la unul măcar, cu excepţie numai de la slavi (??, Nota ns.), din aceste multe naţiuni (??, Nota ns.), de la Goţi, Taifali, Victofali, Huni, Gepizi, Heruli, Longobarzi, Avari, Bulgari, Vandali, Unguri, Cumani, Pecenegi, fără să se distingă printr-o faptă care să fi meritat a-i face numele cunoscut posteriorităţii, după cum s-a făcut cunoscut numele (!) popoarelor celorlalte” (dacă s-ar şti măcar cine au fost?, Nota ns.), 60, II, p. 11, v. şi 70.1, p. 669. „… în Dacia (limba valahă) deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine (or fi fost limbi străine?, Nota ns.) n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, nu există un singur cuvînt unguresc comun întregii limbi valahe” (60, p. 33-41, ap. 70.1, p. 672) – sublinierile ns. Corifeii lingvisticii româneşti au omis să-l citească pe remarcabilul observator care a fost Sulzer. Altfel nu se explică cum au „descoperit” nu unul, ci sute de cuvinte „ungureşti” în limba română, de exemplu: oraş, beteag, cancioc, dâmb, a făgădui, gând, gazdă, haită, hotar, larmă, marfă, neam, seamă, etc.etc., pe când Sulzer n-a găsit nici măcar unul. Tot jocul acesta de imaginaţie al lingivştilor români se înscrie în limitele acestei lingvistici oarbe, neştiutoare, despre care am spus câteva adevăruri în cap. 1 şi 2 din prezentul articol. Trebuie spus că Sulzer, în sec. XVIII, a ştiut, din acest punct de vedere, mai multă lingvistică şi a înţeles mai mult din esenţa limbii române, decât lingviştii români din sec. XX. Nu şi-a dat, credem, seama Sulzer ce adevăr extraordinar a intuit şi afirmat în cele de mai sus. Îl asigurăm pe cititor că în numerele viitoare ale Geticei va găsi dovada că toate „ungurismele” din limba română ŢĂRĂNEASCĂ comună nu-s decât cuvinte româneşti preluate de limba maghiară. Oricum, chiar dacă a fost făcută indirect şi cu alt scop, observaţia lui Sulzer nu este mai puţin preţioasă, şi noi ne angajăm să-i demonstrăm realitatea. 3.43.7 Se afirmă de către Rösler, Eder etc. că Spaţiul Carpatic era slab populat, ceea ce nu corespunde realităţii. Herodot arată (CV, 3) că „după indieni, neamul tracilor este cel mai numeros dintre toate popoarele”. Or, el îi socoteşte traci şi pe geţi, în nici un caz în Tracia, din vecinătatea Greciei, la sud de Munţii Hemus, nu putea să trăiască atâta potop de omenire. Pe lângă această menţiune istorică, afirmaţia că spaţiul care oferea cele mai uşoare condiţii de existenţă (v. §3.14, 3.15, 3.16) şi singurul din această zonă care asigura sarea, esenţială vieţii, la suprafaţa solului, era slab populat, apare ca absurdă, în lumina cunoştinţelor contemporane. 3.43.8 O realitate care confirmă marea densitate a populaţiei carpatice, pe care n-aveau cum s-o bănuiască nici Sulzer, nici Rösler este Cultura Cucuteni (faza A, din prima treime a mileniului IV î.e.n – determinări pe diverse probe de grâu carbonizat) ilustrată de descoperirea a 1373 aşezări sedentare, situate pe o parte din suprafaţa Moldovei, între Prut şi Carpaţii răsăriteni, fără să fi fost identificate toate aşezările aparţinând acestei Culturi neolitice. Pe aria Culturii Cucuteni, însumând circa 55.000km2, cercetători de înaltă competenţă, au ajuns la estimarea, în faza Cucuteni A (mileniul IV î.e.n.) la o populaţie de minimum 300.000 şi maximum 1.100.000 inşi (63, p. 184). O hartă arheologică a Spaţiului Carpatic arată o densitate foarte mare de aşezări preistorice, dar şi istorice. 3.43.9 Menţiunea lui Strabon (64.2, p. 175) că în vremea lui Burebista Geţii puteau mobiliza 200.000 oameni dovedeşte marea densitate, pentru acele vremuri, a populaţiei carpatice, care trebuie să fi fost de cel puţin 8.000.000 – 10.000.000 locuitori. 3.43.10 În nici un caz nu poate fi primită afirmaţia lui V. Pârvan (65, p. 56): „după sistemul de mobilizare barbar” (??, nota ns.) cifra ar fi reprezentat „cam a cincea parte a populaţiei totale, care astfel s-ar fi ridicat la circa un milion de locuitori”, ceea ce nu dovedeşte decâţ o tulburătoare ignoranţă. Nu este prima dovadă, şi nici cea mai revoltătoare, că Pârvan n-a înţeles nimic din substanţă, cultura şi civilizaţia getică, din gloriosul fenomen getic al antichităţii. Dar despre aspecte care fac din Getica lui Pârvan un bazar de antichităţi, un roman neverosimil, contradictoriu, vom scrie cu altă ocazie. Regretabil, o generaţie de arheologi, foşti studenţi ai lui Pârvan sau în urma lecturii Geticei sale, au văzut faptele istorice pe dos de cum s-au petrecut în realitate şi, la rândul lor, ne-au învăţat o istorie răsturnată cu capul în jos, contrarie adevărului istoric. Cum să se poată mobiliza 1/5 din populaţie în antichitate când speranţa de viaţă la naştere era de cca. 19 ani? În sec. XVIII, în „La Mare du Diable”, George Sand prezintă realităţile ţărănimii franceze între care oamenii trecuţi de 25 ani erau bătrâni, moşi la 30 ani. Din cauza îmbătrânirii precoce, oamenii se căsătoreau devreme: Romeo avea 15 ani, iar Julieta 12. Către 10% din populaţie (nu 20%!) s-a putut mobiliza în lumea modernă, când aperanţa de viaţă aproape se triplase. În antichitate, cu unele variaţii după timp şi loc, nu se putea mobiliza mai mult de cca. 2% din totalul populaţiei. Latinii, un imperiu eterogen, n-au reuşit niciodată să mobilizeze măcar 1% din populaţia imperiului, care ajunsese la 55.000.000 locuitori, în timpul expansiunii sale maxime. 3.43.11 Este normal şi logic ca zona care oferea cele mai uşoare conditii de vieţuire să fi fost dens populată. Nimeni nu se aşază de bună voie într-un loc unde moare de foame sau unde viaţa este deosebit de grea. 3.43.12 Ce credit pot avea afirmaţiile lui Sulzer, Eder, Rösler etc. privind raritatea locuitorilor, chiar lipsa aproape totală a locuitorilor în Spaţiul Carpatic, din care au roit toate populaţiile Europei, atâta vreme cât nu există o singură naţiune europeană a cărei istorie, cultură şi civilizaţie să nu aibă punctul de pornire în Spaţiul Carpatic sau să nu aibă legături cu acesta, cu populaţia autohtonă, menţionată în istorie, ca şi în alte cazuri, sub diverse nume? Să ne fie îngăduit să cităm câteva concluzii din Jean Laumonier , La nationalité française (68): a. Cette civilisation, assurément jeune et puissante, a imprégné l’Europe, puisqu’on y rencontre encore de nos jours à l’état de survivance, et parfois même dans leur forme originelle, certains de ses caractères fondamentaux, et c’est là, du reste, une des raisons les plus sérieuses invoquées en faveur de la parenté des diverses nations européennes. Toutes en effet semblent avoir conservé, à travers les transformations nécessitées par les hasards de la vie et les milieux traversés, le souvenir de la région où dormaient les ancêtres, les „pères”, région heureuse, tiède et superbe, dont le fabuleux âge d’or, qu’on perçoit aux sources mêmes des traditions nationales, n’est que l’incessant rappel (p. 172). Les Aryas ont peuplé l’Europe par des migrations éloignées dans l’espace et le temps (p. 173). b. Ce qui est hors de doute, c’est l’origine orientale des Celtes et des diverses populations de la même famille ethnique (p. 180). c. Le Roumain ou Dace moderne est le vrai Celte de l’Europe orientale (p. 188), etc. Şi altă referinţă (25): d. Les Celtes auraient occupé avant l’histoire toute l’Europe moyenne, la vallée du Danube, la Savoie, l’Auvergne, la Bretagne, l’Irlande; on pense retrover leurs traces en Roumanie (ou Dacie), en Autriche et en Bavière (p. 165). e. Les Celtes bruns dont l’ethnographie relève la trace depuis la Dacie jusqu’à l’Armorique et à l’Irlande (p. 176). În ce-i priveşte pe latini: f. „Très peu nombreux, infime tribu perdue entre les nations helleniques et la masse gauloise remontant le Danube, ils ont du se glisser le long des Alpes et de l’Adriatique, emportés par la migration des Ombriens (XIVe siècle), ou poussés au Xe siècle par l’exode des Pélasges-Tyrsènes (les Etrusques). Puis ils se sont cantonnés, entre Albe et Cures, ils ont végété là, jusqu’au jour où ils ont pris part à la fondation de Rome” (25, p. 176). g. Cesar, un foarte bun cunoscător al realităţilor timpului său, şi în special ale Spaţiului Carpatic, deoarece proiecta o campanie împotriva lui Burebista (v. Appian, Războaiele civile C II, CX) scrie (54, Liber VI, cap. XXV): „1 Huius Hercyniae silvae, quae supra demonstrata est, latitudo novem dierum iter expedito patet; non enim aliter finiri potest, neque mensuras itinerum noverunt. 2 Oritur ab Helvetiorum et Nemetum et Raucorum finibus, rectaque fluminis Danubii regione pertinet ad fines Dacorum et Anartium” (Întinderea acestei păduri, Hercynia, care a fost menţionată mai sus (este) de 9 zile pentru un om în marş forţaţ, căci nu poate fi determinată altfel şi (Germanii) nici nu cunosc măsuri de drum. Începe de la ţinuturile Helveţilor, Nemeţilor şi Rauracilor şi urmează drept înainte direcţia fluviului Dunărea până la hotarele Dacilor şi Anarţilor). Harta de la finele volumului din care am citat ilustrează foarte clar realitatea: Pădurea Hercinică se termină către 13, 5o – 14o longitudine estică, ceea ce înseamnă că hotarul dintre Germania din timpul lui Cezar şi Dacia lui Burebista se găsea în preajma meridianului de 14o longitudine estică. h. Asemănător arată limitele Împărăţiei Getice şi Strabon (64.2, p. 162). i. Şi Tacitus afirmă vecinătatea dacilor cu germanii, ca şi alţi autori antici. j. Datele istorice atestă că cea mai mare parte a Austriei şi Cehoslovaciei de azi erau cuprinse în Regatul Getic. Oricum, Câmpia Panonică în întregime făcea parte din Dacia. Toată zona era dens locuită de populaţii getice. 3.43.13 Afirmaţiile că Spaţiul Carpatic ar fi putut rămâne nelocuit într-o perioadă oarecare în ultimele cca. 4-5 milenii sînt lipsite de orice temei şi dovedesc o totală lipsă de cunoaştere a realităţii, dacă nu rea credinţă. Acceptarea unei atare idei ar duce, ca un corolar imediat, la aceea că toate zonele pericarpatice: Câmpia Panonică, zona Dunării de mijloc, până în Boemia şi Moravia, zona Ilirică, Peninsula Balcanică etc. care depindeau, toate, de SAREA carpatică să fi rămas şi ele nepopulate, ceea ce nimeni nu ar putea să afirme. În lumina cunoştinţelor fiziologice de astăzi, Sulzer, Eder, Rösler şi alţii, făcând pe hârtie Spaţiul Carpatic gol de populaţie o lungă perioadă de timp, prin natura lucrurilor lipseau de populaţie, până în sec. XIII, şi spaţiile adiacente Cetăţii Carpatice, care depindeau de SAREA, vitală, din aceasta. 3.43.14 Prezenţa geţilor, sub diverse denumiri, în toată Europa este deja un truism şi o vom demonstra cu asupra de măsură. Spaţiul Carpatic şi spaţiile limitrofe au fost totdeauna dens populate şi au jucat în istoria Europei un rol hotărâtor, pe care-l vom pune în lumină în numerele viitoare. Între aceste spaţii Câmpia Panonică, ca prim spaţiu de expansie al Cetăţii Carpatice a fost totdeauna locuită de o populaţie cunoscută sub diverse nume: geti, celţi, gepizi, daci, valahi, români, etc. Din succinta expunere dinainte se observă cât de elegant şi sigur rezolvă sarea unele controverse istorice. 3.43.15 Strămoşii maghiarilor nu s-ar fi putut stabili în Panonia dacă aceasta nu ar fi fost locuită de o populaţie sedentară numeroasă care avea asigurat aportul continuu de sare din Cetatea Carpatică, dacă, deci, nu ar fi găsit aici o viaţă organizată care le-a asigurat cele necesare traiului pentru ei şi pentru animalele lor. Este un argument peremptoriu confirmat de numeroase dovezi formale, administrative. În afara cronicii lui Nestor, a celei a lui Anonymus, dezavuat de ai săi, care au fost mereu invocate, vom aduce alte argumente: a. „vlachis qui ipsorum coloni existere ac pastores remanentes sponte in Pannonia” (69, cap. VI, Fugat nationes) (Vlahii care erau colonii şi păstorii lor rămaseră de bună voie în Panonia). Acest remanentes, pronunţat referitor la sec. V dovedeşte existenţa populaţiei vlahe în Câmpia Panonică din vremuri nedeterminate. Dacă au rămas, este limpede că existau deja în acest loc. b. „sed cum Vlachis in montibus confinii sortem habuerunt. Unde Vlachis commixti litteris ipsorum uti perhibentur” (69, cap.X, Atyla rex uxoratur) (ci au avut aceeaşi soartă cu Valahii, vecinii lor din munţi. De aceea, amestecaţi cu valahii se spune că s-au folosit de alfabetul acestora). c. Realitatea de mai sus este confirmată şi de un portret pirogravat al lui Atila în care acesta se intitulează „Athila rex Hunnorum, Medorum, DACORUM” (subl. ns.). Or, o astfel de titulatură referitoare la Daci nu se putea adopta dacă Dacii nu ar fi fost prezenţi în Câmpia Panoniei. d. Un alt argument în acelaşi sens, dintr-o altă direcţie, este adus de excelenta epopee germană cântecul Nibelungilor, epopee formată de-a lungul secolelor şi definitivată în sec. XII în care se scrie (74, p. 199): „Toate drumurile păreau că fumegă, atât erau de numeroşi cavalerii care ridicau praful; toţi veneau să prezinte omagiul frumoasei Crimhilda. Baronii regelui Etzel, Ruşi, Greci, Polonezi, VALAHI (subl. ns), creştinii şi păgânii …”. Existenţa unor baroni Valahi dovedeşte prezenţa unei populaţii valahe şi o evidentă organizare socială corespunzătoare, care este atestată şi de alte, nu puţine, dovezi. Printre acestea, marea densitate de români în aristocraţia maghiară. În textul german al epopeii Nibelungilor se menţionează şi un domnitor român: „Der Herzoge Râmunc ûzer Vlâchen lant Mit siben hundert mannen kom er fur si gerannt” (Der Nibelunge nôt, ed. Bartsch, av. XXII, p. 220, ap. 75, p. 594) „Şi domnitorul Ramunc din Ţara Românească / Cu şapte sute de voinici se grăbi să sosească”, ceea ce presupune existenţa unor organizaţii statale româneşti înainte de închegarea definitivă a epopeii Nibelungilor (sec. XII). Din nou Cronica pictată menţionează rămânerea Vlahilor în Panonia şi după dispariţia hunilor. e. Postquam autem filiiAtyle in prelio Crumhelt cum gente Scytica fere quasi deperissent, Pannonia extitit decem annis sine rege, Sclavis tantummodo grecis vlahis teutonicis advenis messianis remanentibus in eadem … (69, cap. X) (După ce însă fiii lui Atyla au pierit împreună cu poporul scitic aproape cu totul, Panonia s-a aflat 10 ani fără rege, rămînînd în ea sclavi ca şi greci, VALAHII (subl. ns) teutonii şi messi cei veniţi aici …) Dacă faţă de vecini, ungurii caută să ascundă adevărul, afişând o istorie de circumstanţă, confecţionată ad usum serborum, valahorum, slovacorum etc., între ei recunosc realitatea pe care o ştim cu toţii. Iată o dovadă recentă: f. Într-o recenzie la lucrarea 22 din bibliografie, publicată în Hungarian Studies 2/2 (1986), Akadémiai Kiado, Budapest, cercetătorul maghiar Paul Schveiger, scrie (p. 266), §1.1.1.2 (v. textul lui Paul Schveiger, în engleză, pe coloana alăturată): „Contactele lingvistice în discuţie (R↔H) acoperă întregul teritoriu al Transilvaniei şi o importantă parte a actualului teritoriu ungar (unde DIN TIMPURI STRĂVECHI A EXISTAT O IMPORTANTĂ POPULAŢIE ROMANEASCĂ, acum mai mult sau mai puţin asimilată). Împrumuturile au pătruns nu numai dialectele, ci, deasemenea, ceea ce noi preferăm să numim <>”. Şi, mai departe: „el (autorul) consideră că în Transilvania a existat o importantă populaţie românească numai din sec. 14. ACESTE PRESUPUNERI SÎNT CONTRAZISE DE CĂTRE NUMEROASE DOCUMENTE ŞI ALTE DESCOPERIRI” (P. 268), sau „Bakos (p. 116-117) recunoaşte EXISTENŢA UNEI IMPORTANTE POPULAţII ROMANEŞTI STABILE PE ACTUALUL TERITORIU AL UNGARIEI, care ar explica marele număr de lexeme româneşti în maghiară… Cu toate acestea, PENTRU ANUMITE RAŢIUNI, el NU EXAMINEAZĂ cuvintele româneşti care au pătruns în maghiară din GRAIUL ROMANILOR TRĂITORI PE ACTUALUL TERITORIU AL UNGARIEI” (sublinierile ns.), p. 272 etc. g. În excelenta sa lucrare (22), căreia i se pot aduce puţine imputaţii, eminentul cercetător maghiar Ferenc Bakos fsce, pe baza atestărilor scrise, ceea ce noi considerăm neîndestulător, dar aşa şi-a conceput cercetarea autorul, un istoric al cuvintelor împrumutate de limba maghiară din română. Sunt multe cuvinte populare de provenienţă română în maghiară. Pe lângă cele menţionate în impresionantul volum al prof. Bakos, noi vom dovedi prezenţa şi a altor numeroase cuvinte populare româneşti în maghiară, necuprinse în nici una din cercetările pe care le cunoaştem, datorate, foarte probabil, milioanelor de români trăitori din antichitate pe actualul teritoriu al Ungariei (v. §3.43.15, a-e, 3.43.19, 3.43.21 ş.a.) la care se referă şi P. Schveiger (v. mai sus lit. f ultimul § sau p. 272 din recenzia acestuia). Printre altele, în valorosul său studiu prof. Bakos menţionează chiar în secolul XIV, cu care el îşi începe cercetarea, probabil pentru că n-a avut acces la documente din secolele anterioare, un număr de termeni pătrunşi în administraţie. Ca exemple se dau numele unor funcţionari români (Krajnik, Szindia), apoi: boier, baci, călugăr etc. care nu puteau fi împrumutate de la un grup în deplasare pe care nu l-a văzut nimeni. Oameni „abia veniţi” nu ajung funcţionari în administraţie, nimeni nu le oferă cadou moşii, pentru a-i face boieri peste noapte etc. 3.43.16 Binecunoscuta teză că Românii erau păstori, la care ţine, ca la o zeitate, istoriografia maghiară, nu este ratificată de unele din primele cuvinte împrumutate de maghiari: cercei, popă, plăcintă, vecin, mătase etc. nu par a fi cuvinte păstoreşti. 3.43.17 Tezele lui Sulzer, Eder, Rösler sînt infirmate de realitate. Migratorii sînt de regulă puţini. Nu te poţi deplasa cu sute de mii de oameni pentru că nu şti cu ce-i vei hrăni unde vei ajunge. Studii făcute în diverse ţări, dar pe care nu le-am putut obţine în timp util pentru a le cita direct, arată că hunii (!) nu au depăşit 2500-3000 de luptători. După înfrângerile dezastruoase de la Câmpiile Catalaunice (Aetius) şi respectiv Lochfeld (Otto cel Mare), hunii, respectiv, mai târziu, ungurii, practic dispar. S-au întors în Panonia atât de puţini că nici măcar militar nu puteau asigura stăpânirea teritoriului, prin câteva garnizoane. De aceea au fost siliţi să apeleze la multe colonizări, în primul rând cu germani din diverse zone, cărora le-au acordat numeroase privilegii. 3.43.18 Apariţia şi existenţa Ungariei s-au datorat în exclusivitate convertirii la catolicism, în numele şi cu sprijinul căruia au măcelărit pe tradiţionalişti, cum rezultă din documentele ungureşti (69, cap. LII), au ucis mai mulţi conducători ardeleni, în numele religiei, (Cupan, Gyula şi alţii), şi i-au deposedat de averi (69, passim). De aceea mulţi aristocraţi ardeleni, pentru a-şi salva vieţile şi avutul, s-au convertit la catolicism şi s-au maghiarizat, fapte consemnate de istoria Ungariei. Cine vizitează astăzi Ungaria şi caută tipul ungurului mongoloid rămâne surprins de faptul că acest tip, practic, a dispărut, din cauza puţinătăţii ungurilor stabiliţi în Panonia, iar în Ardeal acest tip este o raritate. 3.43.19 Din datele maghiare reiese că această politică dură de maghiarizare şi catolicizare forţată n-a dat rezultatele scontate, cum aflăm din multe documente, dintre care ne vom mărgini să cităm o lucrare recentă (67.1). „Conform calculelor lui Zoltan David, în 1787, în Ungaria existau (p. 167): 3.500.000 unguri (41,7%), 1.550.000 români (18,5%), 1.250.000 sloveni (14,9%), 1.050.000 germani (12,5%), 340.000 ruteni (4%), 300.000 sârbi (3,6%), 120.000 croaţi (1,4%), 280.000 alte naţionalităţi (3,3%), total 8.300.000 locuitori (procentele ne aparţin, N. ns.)”. Se ştie, toate statisticile maghiare sînt falsificate, supralicitând numărul ungurilor şi diminuându-l pe cel al celorlalte naţionalităţi. De exemplu, în cifrele de mai sus, între unguri sînt cuprinşi şi cca. 500.000 evrei (6%), ţiganii, dar şi alţii. Făcând corectura numai privitor la evrei se ajunge la cca. 35% unguri, cam o treime din populaţia Ungariei, cifră cu care Ungaria se intitula „stat naţional unitar” (!?). 3.43.20 În raportul inedit al Comandantului militar al Ardealului între 1771 şi 1784, Feldmarchallieutenant Johann Franz Baron v. Preiss, înaintat, spre documentare, împăratului Iosif al II-lea, înaintea începerii călătoriei sale, din anul 1773, în Transilvania, privitor la populaţia Transilvaniei se dau următoarele cifre: 677.308 (63,54%) români, 257.825 (24,18%) secui şi unguri, 130.884 (12,28%) saşi, total 1.066.017 suflete. Cele două rânduri de cifre sînt aproximativ concomitente. Dacă din cei 1.550.000 români (cifră subevaluată), declaraţi la recensământul maghiar din 1787, se scad cei 677.308 români recenzaţi în Transilvania şi Banat, rezultă că pe teritoriul Ungariei de astăzi, la finele secolului XVIII se găseau încă 872.692 români, care nu-s alţii decât vlahii pe care-i menţionează, în primul mileniu al erei noastre, Cronica pictată de la Viena şi numeroase documente maghiare dintre care am citat (v. §3.43.15, f) şi altele. 3.43.21 Conform statisticilor maghiare, deci, la sfârşitul sec. XVIII, românii reprezentau, pe actualul teritoriu al Ungariei, încă 25 % din totalul populaţiei. Tot conform statisticilor maghiare, populaţia românească din Transilvania a ajuns, în 1910, la 2.821.720 suflete, înregistrând în 138 ani o creştere de 4,166 ori, subnormală pentru secolul trecut. Dacă aplicăm un coeficient de creştere mai mic, de 3,7, populaţiei româneşti din Ungaria, se ajunge, în 1910, la o populaţie românească în teritoriul actual al Ungariei de 3.228.960 persoane. Împreună cu populaţia românească din Ardeal, pe teritoriul întregii Ungarii locuiau, în 1910, 6.050.680 români, adică 28,97% din populaţia Ungariei, care era de 20.886.000 locuitori. Din cei 3.228.960 români se recunosc după recensământul din 1910 numai 126.446 (!). Ce s-a întâmplat cu cei 3.102.494 români de pe teritoriul actual al Ungariei? Este o întrebare la care istoriografia este datoare să răspundă. Dacă, prin absurd, s-ar admite că, în timp ce populaţia românească din Ardeal s-a înmulţit de 4,166 ori, aceeaşi populaţie românească de pe teritoriul actual al Ungariei nu ar fi avut nici o creştere, rămânând la reproducere simplă, tot ar fi trebuit să se găsească, la recensământul din 1910, în actuala Ungarie, 872.692 români, măcar cei recenzaţi la recensământul din 1787. Or, statistica maghiară declară numai 126.466 români, la 1910, în actuala Ungarie (2.948.186 – 2.821.720), ceea ce arată limpede că, direct sau numai scriptic, prin falsificarea realităţii, numai în aceşti 123 ani cel puţin 746.226, dar cel mai probabil 3.102.494 români au fost deznaţionalizaţi. 3.43.22 Iată şi reversul medaliei. După primul război mondial, România a reintrat în drepturile sale istorice multimilenare, în mod democratic, prin voinţa liber exprimată a majorităţii populaţiei ardelene, nu prin tratatul de la Trianon care, pe de o parte, n-a făcut decât să constate realitatea faptului împlinit, ca efect al voinţei populaţiei ardelene, şi să şi-o însuşească de jure, iar pe de altă parte să rectifice, în favoarea Ungariei, frontiera Ardealului către Ungaria. La recensământul din 1930, în România s-au înregistrat 1.353.276 secui şi maghiari, iar după 47 ani, la recensământul din 1977 s-au declarat secui şi maghiari 1.713.928 persoane, reprezentând o creştere de 26,6%, iar în 1988 au fost înregistraţi ca secui şi maghiari 1.753.200 locuitori, cu 29,5% mai mulţi ca în 1930. Dacă se ţine seama de faptul că în acelaşi interval de timp, în Ungaria, creşterea populaţiei a fost de numai 20% (de la 8.686.519 la 10.430.000) reiese cu toată evidenţa că în România condiţiile de dezvoltare ale maghiarilor au fost net superioare celor din Ungaria. În plus din România s-au stabilit în Ungaria câteva mii de persoane care au diminuat efectele depresiunii demografice, constantă în Ungaria în ultimii aproximativ 30 de ani. Pentru acest comportament, legal, corect, etic, România avea dreptul să aştepte recunoştinţa oficialităţilor maghiare. Cu toate acestea, ignorând dreptul şi obligaţia la civilitate şi raporturile de drept internaţional, Ungaria se plânge tuturor curţilor străine şi forurilor internaţionale că România ar deznaţionaliza minoritatea maghiară, ceea ce este în întregime fals. Toţi cei care au locuit sau locuiesc în România, indiferent de naţionalitate sau religie, ştiu foarte bine că românii nu au avut niciodată astfel de preocupări, că un dicton specific românesc spune „lasă-l în legea lui”, să se închine, să vorbească cum vrea fiecare. Prin cele de mai sus am voit să mai dăm un exemplu de cum se scrie Istoria uneori, după oportunităţi şi interese politice, fără vreo tangenţă cu realitatea. Cum ar putea fi ştiinţă o asemenea colecţie de snoave de rea credinţă, destinate intenţionat înşelării bunei credinţe a unor oameni insuficient informaţi. Dacă într-un caz ca cel prezentat mai sus, cu titlu ilustrativ, care este determinabil cantitativ, se pot invoca „adevăruri” răsturnate cu 180º faţă de realitate, la ce ne putem aştepta privitor la fapte necantitivizabile, nemăsurabile? Citind astfel de relatări şi altele asemănătoare începi să înţelegi de ce Descartes dispreţuia istoria, iar Malbranche nu-i acorda mai multă importanţă decât ştirilor din mahalaua sa. 3.44 Sarea carpatică, destinată să scoată la lumină realitatea, aruncă în neant şi: a. „Argumentele” lingvistice ale lui Alexandru Philippide (70), o glumă, e drept sinistră, despre care nu se poate spune decât păcat de atâta muncă fără vreun rezultat pozitiv; b. Povestirile istorice acceptate de Nicolas Lahovary (77, cap. XXI); c. Afirmaţiile lipsite de orice temei ale lui Eugen Comşa (78) care foloseşte acelaşi tip de „argumente” ca în lingvistică (v. §1.6): „credem că …” (p. 15), „după părerea noastră …” (p. 27), „considerăm că …”, „înclinăm să credem că …” (p. 29) etc., ceea ce situează arheografia, pentru că de o arheologie nu poate fi încă vorba, în postura de neinvidiat de „ştiinţă” a părerilor, a arbitrariului unui autor, a „invenţiilor”, contrafacerilor şi nălucirilor. La această carte, o stranie petitio principi, scrisă parcă de un Ionică sucitu, contra, care doarme adânc privitor la adevăr, am scris o recenzie încă de la apariţie, care însă ne-a fost refuzată la publicare. Această recenzie va fi publicată într-un număr viitor al Revistei noastre. 4. Erori varii Anumite inadvertenţe semnalate în cap. 3 sînt, în parte, erori pe care sarea este în măsură să le corecteze. Dar istoria este plină şi de numeroase erori care nu mai stau sub „Zodia sării”. Dintre acestea vom spicui câteva, la întâmplare, în continuare. 4.1 Studiile întreprinse de noi arată că privitor la Goţi, majoritatea textelor la care am avut acces fie ignoră, fie evită realitatea. Asupra acestui subiect un amplu documentar va apare în Getica, nu peste multă vreme. 4.1.1 Cum să nu rămână descumpănit şi surprins cercetătorul care, în cartea unui eminent profesor la Universitatea din Oxford (27) referitor la traducerea Bibliei de către Ulfila, găseşte scris: p. 339: plats (petec, piesă de îmbrăcăminte), Old Bulgarian (din vechea bulgară). p. 339: plusjan (a dansa), Old Bulgarian (din bulgara veche). p. 443: skatts (bani, monedă, parale), Old Bulgarian skotuvite (din bulgara veche). După reţinute de cronici, Ulfila a început traducerea Bibliei la Nicopole, în Moesia, în jur de 350 e.n. şi a lucrat la această traducere până prin 365, perioadă în care nu se auzise de bulgari. Aceştia sosesc la Dunăre cu cca. 300 ani după moartea lui Ulfila. 4.1.2 Bulgara veche, menţionată de savantul britanic, este o limbă dispărută, din familia altaică, care s-a format în secolele VI-VIII e.n., foarte puţin cunoscută, înrudită cu ciuvaşa (28). Nu se înţelege cum ar fi putut folosi Ulfila cuvinte dintr-o limbă inexistentă în timpul său, care s-a format la câteva sute de ani după moartea sa. 4.2 În numeroase lucrări sînt menţionate numele a zeci de „popoare” antice, fără ca autorii respectivi să se întrebe dacă aceste nume aveau elemente definitorii care să le individualizeze etnic. 4.2.1 Este o evidentă contradicţie între ideea de unitate lingvistică, sugerată de conceptul „indo-european” sau, mai înainte, de cel de arian, care presupun, în principal, ideea unei limbi unice, şi numărul mare de „popoare” care figurează în lucrările multor istorici, ceea ce sugerează existenţa în cursul istoriei a unui mare număr de limbi despre care nu se ştie nimic. Ni se pare că se omite că în antighitate nu existau, şi nu figurează în cronici, popoare romanice, germanice, slave, concepte care apar târziu, după Evul Mediu. 4.2.2 Este verosimil ca popoarele care mai târziu au fost calificate germanice, slave etc., în antichitate, să fi putut comunica între ele, diferenţele de limbă nefiind de natură să împiedice comunicarea directă, să oblige la folosirea de traducători. 4.2.3 Se ştie că pentru latini german însemna: din aceeaşi obârşie, de aceeaşi origine, din aceiaşi părinţi, fraţi buni, geamăn, asemenea, adevărat, veritabil. Tacit spune că numele Germania ar fi nou şi dat de puţin timp …, fiind născocit de alţii (66, p. 22). De unde rezultă că latinii îi considerau pe vecinii lor de la nord de aceeaşi obârşie, rude apropiate, altfel nu i-ar fi putut numi „germanus”, pentru că ei înşişi nu şi-au spus niciodată german (ar fi fost un nonsens). N-am auzit niciodată Ich bin german, ci numai Ich bin deutsch. Or, cum puteau stabili latinii o astfel de înrudire apropiată decât prin similitudinile de limbă? În acest context vom aduce şi propriile noastre argumente. 4.2.4 Să ne oprim asupra unei realitaţi ilustrative: Francezii le spun vecinilor lor allemand, italienii le spun tedesco, englezii le spun german, ruşii le spun nemeţchi, li se mai spune şi teutoni, prusieni etc., în timp ce ei înşişi nu şi-au spus niciodată decât deutsch. Dacă datorită unui cataclism imprevizibil bibliotecile şi memoria omenirii ar dispare, generaţia care ar urma, găsind frânturi de cronici scăpate de la distrugere, ar citi într-o pagină de cronică franceză despre allemand, într-una rusească despre nemeţchi ş.a.m.d., ar fi îndreptăţiţi istoricii acelui viitor îndepărtat să afirme că în acest spaţiu trăiau şapte popoare? Da, ar fi îndreptăţiţi pe baza cunoştinţelor lor, dar n-ar cunoaşte realitatea, ci numai o aparenţă de realitate. 4.2.5 La fel ar fi pentru oricare alt popor din cele pe care le cunoaştem azi. La români se vorbeşte frecvent de olteni, bănăţeni, ardeleni, bucovineni, moldoveni, munteni etc. Or, este limpede că este vorba de un singur popor, cu o remarcabilă unitate lingvistică care nu se mai întâlneşte nicăieri în lume. 4.2.6 Lucrurile se agravează atunci când interese politice vor să confecţioneze alte realităţi decât cele evidente, de necontestat în limitele ştiinţei şi ale bunului simţ. Timp de mai bine de 50 de ani politica sovietică, urmată fără crâcnire de „ştiinţa” sovietică, a susţinut că există o limbă „moldovenească”, diferită de română, cu toate că nici un element (lexic, ortografie, fonetică, gramatică) nu le deosebeşte, fiind vorba de o singură şi unitară limbă, vorbită în tot spaţiul din străvechea antichitate, cum vom dovedi fără putinţă de replică. 4.2.7 După părerea noastră, până când nu se vor stabili corect, pe bază de dovezi de necontestat, realităţile etnice, măcar lingvistic, ale numelor antice: Geţi, Goţi, Gepizi, Germani, Avari, Slavi, Pecenegi, Sciţi, Cumani etc. etc. istoria şi lingvistica vor bâjbâi şi vor rătăci în continuare. Noi sperăm că vom aduce în acest context contribuţii notabile, cu argumente de netăgăduit. După cum se ştie, în cronici sunt frecvent afirmate identităţi de genul: 1 Geţi = Goţi 5 Geţi = Normanzi 2 Geţi = Slavi 6 Geţi = Avari 3 Geţi = Sciţi 7 Geţi = Pecenegi (Suidas) 4 Geţi = Gepizi 8 Geţi = Sarmaţi etc. etc., dar şi alte identităţi de acelaşi fel. 4.2.8 În „Despre războaie”, Procopius scrie (III, 2,2): „neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt GOŢII, VANDALII, VIZIGOŢII şi GEPIZII. Altă dată li se spunea SARMAŢI şi MELANHLENI, iar unii îi numeau NEAMURI GETICE. 3 Toţi aceştia se deosebesc între ei prin NUME (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel. 4 Toţi sînt ALBI la trup şi cu PĂRUL BLOND, ÎNALŢI la statură, FRUMOŞI la CHIP şi folosesc ACELEAŞI LEGI. 5 Toţi sînt de credinţa lui ARIUS şi au O SINGURĂ LIMBĂ, numită GOTICA. Eu cred că la obârşie se trag toţi dintr-UN SINGUR NEAM, iar mai târziu s-au deosebit după NUMELE ŞEFILOR care i-au condus. 6 Acest NEAM locuia din VECHIME DINCOLO de fluviul ISTRU” (sublinierile noastre). 4.2.9 Nu trebuie omis că aceiaşi „germanici” nordici au devenit, ca normanzii, „romanici”, în Franţa, „germanici”, în Anglia şi, ca varegi, „slavi” în Rusia (!) (v. şi 81, passim). 4.3 Istoricii scriu de neamuri germanice din antichitate, fără preocuparea de a lămuri care sînt elementele care de termină apartenenţa la acest grup, neştiindu-se nimic despre limba din antichitate a acestor „neamuri”. 4.3.1 Unii spun: Biblia lui Ulfila este scrisă într-o limbă germanică, ceea ce nu se poate susţine, afirmaţia fiind legată chiar de istoricii limbii germane: „Le germanique de l’Est ne nous est connu que par le seul gothique … Le gothique a completèment cessé d’être utilisé (??) et AUCUN LANGUE MODERNE N’EN EST ISSUE … les Gots ont peu à peu ABANDONNÉ leur LANGUE MATERNELLE” (??) (35, p. 31) – sublinierile şi notele noastre. „Mais le gotique n’est pas l’ancêtre de l’allemand” (35, p. 32). Aceste menţiuni ar avea nevoie de unele comentarii. Ele vor fi făcute cu altă ocazie. 4.3.2 Un fapt este sigur: nici un popor, niciodată, nu şi-a abandonat limba maternă, în primul rând pentru că nu este posibil. Este ca şi cum s-ar spune că într-o zi soarele n-a mai apărut sau că s-a oprit pe loc. În mitologie astfel de afirmaţii sînt admisibile, dar nu în ştiinţă (v. §2.1.6 – 2.3.2), unde nici o afirmaţie nu se poate face fără argumentaţie, fără experiment. Am mai propus şi revenim cu propunerea ca specialiştii care fac astfel de afirmaţii să mimeze, să simuleze un mecanism după care se poate schimba limba unui popor, să se sugereze o modalitate în care s-ar putea părăsi limba maternă. După cunoştinţa noastră, până azi nimeni n-a putut găsi un moment în existenţa unei colectivităţi umane în care aceasta să-şi uite limba maternă şi să înveţe o limbă străină. Dimpotrivă, se poate dovedi că limba maternă nu se pierde nici în milenii. De exemplu, găsim de uz general în română: Tata care figurează la Plaut (c. 254 – c. 184 î.e.n.), la Varro (116 – 27 î.e.n.), la Martial (40 – 102 e.n.) şi în diverse inscripţii. Mama care figurează la Martial, la Varro şi în inscripţii. Cald care figurează la Varro şi Plinius. Iubesc care se găseşte la Apuleius – al iubesco – c. 125-170 e.n. (v. şi 36.3, p. 119) şi multe altele. Ultimul cuvânt este declarat de lingviştii români de origine slavă (sic!) etc. 4.3.3 Nu se poate spune că Biblia lui Ulfila ar fi scrisă în limba gotică, deoarece o limbă literară gotică nu este cunoscută, alt monument în limba folosită de Ulfila la traducerea Bibliei neexistând. Dar, nici în limba populară, vorbită, a „goţilor” nu se poate pretinde că ar fi fost scrisă. Mult mai târziu, Biblia era citită în locaşurile de cult în limbi neînţelese de popor: latina în occident, slavona în răsăritul Europei. Texte în limba poporului nu aveau rost, deoarece poporul, fiind analfabet, nu avea acces la ele. Iar alfabetizarea, chiar dacă ar fi fost posibilă, nu avea sens la o speranţă de viaţă de cca. 19 ani. Dacă s-ar susţine că limba folosită de Ulfila era cea vorbită de popor, ceea ce nu-i dovedit şi nici afirmat undeva, ar fi vorba de o performaţă extraordinară: în sev. IV, la goţi, slujba şi lectura Bibliei se făceau în limba poporului, ceea ce ar însemna devansarea cu 12 secole a unora din obiectivele reformei. Acest fapt nu pare de necrezut. Fiind limpede că nu există o limbă literară gotică, adică o limbă normată, cu un sistem de reguli şi convenţii determinat, Ulfila nu putea traduce Biblia în limba gotă, şi, de fapt, a tradus-o în „limba lui Ulfila”, o limbă necunoscută până atunci şi nerepetată după aceea. Aşa se explică realitatea că textul Bibliei lui Ulfila dospeşte de cuvinte eline, latine, cuprinzând şi numeroase cuvinte româneşti (!!). Vom reveni cu detalii asupra acestui subiect interesant. A se vedea şi lucrarea în manuscris a Prof. Paul Găleşanu „Biblia lui Ulfila, primul monument lingvistic şi literar gotico-proto-român”. 4.4 Nu este aici locul să analizăm mult trâmbiţata, dar falsa teorie a Romanizării. Nimeni n-a făcut în această privinţă vreo dovadă, fie şi elementară. Noi am parcurs un număr apreciabil de lucrări care acceptă şi „explică” ideea romanizării, fenomen cu desăvârşire imposibil, pe care sperăm să-l elucidăm în numerele viitoare ale revistei Getica. În toate lucrările am găsit un noian de declaraţii, vorbărie multă, o grozavă superficialitate, dar nici o încercare de analiză cât de cât serioasă. S-a rămas la intuiţiile şi observaţiile călugărilor medievali, cu scris frumos, dar cu puţină ştiinţă, care copiau manuscrise în scriptoresurile mănăstirilor occidentale din Evul Mediu. Era uşor de observat (v. §2.1.6) că în toate textele clasice latine se găsesc cuvinte identice sau asemănătoare celor din limba maternă, populară pe atunci, a copiatorilor de texte. Nimic mai simplu pentru un astfel de călugăr decât să creadă că limba lui de-acasă, care nu avea texte scrise, provine din latină, limba unui popor cu o istorie glorioasă, care şi ocupase, faptic sau numai nominal, o seamă de teritorii aparţinând unor popoare, fără doar şi poate înrudite cu popoarele italice. Faptul era numai aparent logic. În realitate civilizaţia Romei antice era de dată recentă faţă de culturile şi civilizaţiile multimilenare ale Europei, latinii venind cu limba din locul de unde au emigrat: „Bien plus que les Grecs, les LATINS sont ignorants de leur origine, puisque leur vie historique n’a commencé qu’au VIIIe siècle, et que leurs traditions leur ont été suggérées par les Etrusques et les Grecs de Cumes. Mais ils n’ont pu NI APPRENDRE, NI CRÉER LEUR LANGUE EN ITALIE” (25, p. 176), subl. ns. În realitate, despre primele trei secole ale istoriei Romei se ştiu foarte puţine lucruri, şi acelea nesigure. Oricum este cert că până la finele sec VI Roma s-a găsit sub dominaţia etruscă, când se emancipează, dată la care ocupă o suprafaţă de 150 km2, mai puţin ca Liechtensteinul contemporan. Herodot n-o menţionează în Istoriile sale pentru că, de fapt, pe vremea lui (s. V î.e.n.) nu se auzise de acest oraş. La sfârşitul sec. IV î.e.n. Statul Roman se întindea pe o suprafaţă de 2.000 km2, inferioară celei a Luxemburgului de astăzi, iar la 291 î.e.n. Roma îşi extindea stăpânirea, în Peninsula Italică, asupra unui teritoriu de 54.000 km2, de aproape două ori suprafaţa Albaniei de astăzi. Prima cucerire extraitalică a Romei a fost făcută la 121 î.e.n. (Provincia, în sud-estul Franţei de azi). Stăpânirea militară a unui teritoriu nu înseamnă nicidecum şi schimbarea limbii locuitorilor săi. Există destule dovezi în acest sens. Nici un text latin antic necontroversat nu menţionează preocuparea Romei antice pentru înlocuirea limbii populaţiilor cucerite cu latina, realitate pe care, la 4 noiembrie 1990 ne-a confirmat-o şi eruditul şi distinsul nostru dascăl de limbi clasice David Popescu. Dimpotrivă, cercetători reputaţi au ajuns la concluzia imposibilităţii unei latinizări a limbilor populaţiilor supuse: „Din punczul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se reţină două lucruri: romanitatea a fost o noţiune esenţial politică (v. şi §29), iar ROMANII NU ŞI-AU PROPUS NICICÂND O ASIMILARE VIOLENTĂ a populaţiilor supuse şi NU AU ÎNCERCAT NICICÂND SĂ IMPUNĂ LIMBA LOR, considerând, dimpotrivă, folosirea latinei ca o mare distincţie” (82, p. 70). Spre ilustrarea acestei realităţi, Roma a stăpânit în întregime Malta (316 km2) 1088 ani, de la 218 î.e.n. până la 870 e.n. (nu 165 de ani, şi nu de la 1500 km depărtare, şi nu doar a şaptea parte din suprafaţă ca în cazul Daciei, nota ns.). Cu toate acestea, în limba malteză savanţii au dificultăţi să găsească, cu certitudine, câteva cuvinte latine (84). Găsindu-se la Milano, în casa unui amic, Franco Beghi, la un moment dat, acesta i-a spus autorului acestor rânduri: „Dvs . înţelegeţi (fără s-o fi învăţat) italiana”. – După cum vedeţi, pentru că ne înţelegem foarte bine, dvs. Vorbind în italiană, iar eu în franceză. Orice român care ştie franceza şi care a făcut şi câţiva ani de latină înţelege destul de bine italiana. – Ei bine, acum am să vorbesc cu soţia mea in dialect. A urmat o conversaţie, bănuim, în dialect lombard, din care n-am înţeles nimic. – ?? – Ei, vedeţi, noi ne înţelegem între noi prin limba învăţată la şcoală, altfel, cu limba vorbită în familie nu ne înţelegem unii cu alţii. Noi nu înţelegem de vorbesc cei din Toscana, Calabria, din Sardinia etc., iar ei nu ne înţeleg pe noi. Faptul ne-a fost confirmat şi de alţi italieni, din alte regiuni ale Italiei: Venetto, Reggio Emilia etc. În Italia am înţeles, pe viu, imposibilitatea aşa-zisei romanizări. Nici măcar Peninsula Italică n-a fost „romanizată”, cu atât mai puţin regiuni din afara peninsulei. O situaţie similară cu cea din Italia, în privinţa numărului mare de dialecte populare, se întâlneşte şi în alte ţări europene: Franţa, Spania, Marea Britanie, Germania etc., în care locuitorii comunică între ei prin limba literară, învăţată la şcoală. Numai în România situaţia este fundamental diferită, toată populaţia ţării comunică prin limba învăţată în familie, limba şcolii nefiind diferită de cea populară, familială, de unde ar rezulta, după dogmă, că, la 1500 km depărtare, Roma a obţinut performanţe pe care nu le-a realizat în propria sa casă. Şi asta fără ca picior de italiot să fi călcat pe cel puţin 6/7 din teritoriul Daciei. Trăim încă în perioada mitologică a istoriei, lingvisticii etc. Sutele de dialecte din Italia (în scris se arată că ar fi chiar cca. 1500 dialecte) dovedesc că „romanizarea” e o simplă legendă. Această realitate o vom demonstra, fără rest, ca şi imposibilitatea faptică a oricărei romanizări a limbii străvechi a Europei. În acest caz este mai curând vorba de o idee fixă decât o teorie, în nici un caz ştiinţifică. Autorul acestor rânduri a avut privilegiul de a fi fost elevul eminentului profesor, pedagog desăvârşit, clasicistul David Popescu, care a început studiile de latină la 14 ani, la Seminarul Central din Bucureşti, şi le-a continuat, fără întrerupere, până după 86 ani, când a trecut în lumea drepţilor. A lucrat în limba latină zilnic, de-a lungul a peste 70 ani. Cu puţin timp înainte de a muri, ca susţinător al „romanizării” în Spaţiul Carpatic, l-am întrebat, de faţă cu alte persoane: „Domnule Profesor, vă ocupaţi cu interes şi pasiune de peste 70 ani de limba latină (cu dicţionare, texte, caiete, creioane etc.). Vorbiţi latineşte? – A, nu, nici vorbă. – Atunci, cum vă închipuiţi că ţăranii daci, care aveau o speranţă de viaţă de 19 ani, nu aveau texte, dicţionare, profesori, caiete şi creioane au putut învăţa atât de bine latineşte încât au realizat cea mai unitară limbă cunoscută, pe care latinii nu au realizat-o nicăieri, nici măcar la ei acasă, în Peninsula Italică? – Da, nu m-am gândit. – …….” „Neresemnându-se a nu sti omul preferă să născocească”, iar „credulitatea este aptitudinea (foarte răspândită!, n. ns.) de a-şi însuşi o convingere fără nici un control al adevărului” (G. Călinescu) şi, în final, „profesorii se mulţumesc să rezume ce-au învăţat în tinereţea lor (când credulitatea le era trăsătură aproape vitală, n. ns.) şi, mai ales, cele ce nu le tulbură micul lor univers mental în echilibru” (Jung, în Convorbiri cu M. Eliade, Jurnal). Cu cele trei aforisme de mai sus am încercat să sugerăm cum se transmite neştiinţa prin intermediul Învăţământului. E trist, dar prea adevărat. * Ne oprim aici, nu pentru că erorile menţionate ar fi singurele care populează istoria, lingvistica etc., ci pentru că nu ne-am propus inventarierea acestora, fapt de altfel imposibil, ci ne-am oprit mai ales asupra câtorva din acelea pentru care avem studii întocmite sau în curs de finalizare, deci avem temeiuri să le criticăm. În rezumat, rosul rândurilor de mai sus este numai acela de a semnala prezenţa unui număr foarte mare de erori, scăpări din vedere, înţelegeri defectuoase etc. privitor la apariţia şi evoluţia societăţii europenecare alterează grav caracterul ştiinţific, în principal, al istoriei, lingvisticii, istoriei culturii şi civilizaţiei, alterări care merg până acolo încât, în termeni reali se poate spune că istoria adevărată a limbilor şi civilizaţiei europene n-a început încă să fie scrisă, în pofida miilor de tomuri despre aceste domenii care copleşesc rafturile bibliotecilor. Pentru că rostul ştiinţei nu este acela de a povesti, de a fi o literatură cu termeni ştiinţifici, ci de a spune adevărul, indiferent dacă place sau nu la un moment dat. Altfel Istoria nu poate fi magister vitae. Acest deyiderat al Adevărului oricărui fel de istorie este străvechi. „Nu e potrivit să alcătuieşti o scriere urmărind doar folosul ce ţi-l poate aduce pentru moment, arătându-te dornic să fii lăudat şi cinstit de oamenii din vremea ta. Priveşte timpul în întreaga lui durată şi scrie-ţi istoria mai curând pentru cei ce vor veni. Aşteaptă pentru opera ta răsplata de la viitorime. Aşa trebuie scrisă istoria: întemeind-o numai pe adevăr şi cu nădejdea doar în viitorime, fără a-i linguşi pe cei de azi şi fără a-i măguli prin laude. Iată modelul şi norma compunerii unei lucrări istorice care să se învrednicească de numele acesta. Dacă unii istorici se vor lua după rânduielile amintite, scrierea noastră îşi va fi atins scopul. Iar, de nu, ne vom fi rostogolit şi noi butoiul pe Craneion” Aşa grăit-a Lucian din Samosata (c. 125 – 182 e.n.). BIBLIOGRAFIE 1 Ferdinand de SAUSSURE. Cours de lingustique générale, ed. III, Paris, Payot, 1931, 331 p. 2 Lucia WALD, Dan SLUSANSHI. Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (ESE), 1987, 368 p. 3 René BERGER. Artă şi comunicare, (ediţia română), Bucureşti, Ed. Meridiane, 1976, 162 p. 4 Albert DAUZAT.Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, Larousse, 1938, 800 p. 5 Oscar BLOCH et W. von WARTBURG, Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, P.U.F., 1964, 682 p. 6 L. CLEDAT. Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, Hachette, 1924, 686 p. 7 E. LITTRE, Dictionnaire de la langue française, Paris, Librairie, 1873, 4 vol., 2628 p. 7.1 Vol. I A – C; 7.2 Vol. II D – N; 7.3 Vol. III I – P; 7.4 Vol. IV Q – Z 8 *** Petit Larousse, Paris, Librairie Larousse, 1965, 1798 p. 9 *** Grand LAROUSSE de la langue française, en six volumes, tome premier A – CIPPE, Paris, 1971 10 *** LAROUSSE, trios volumes en couleurs, Paris, 1965 11 Paul ROBERT. Le Robert, Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1965 12 H.W. and F.G. FLOWER. The concise Oxford Dictionnary of current English, Oxford, At the Clarendon Press, 1964, 1558 p. 13 Academia Română – Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Ed. Socec & Comp. et C. Sfetea. 13.1 Vol. I A – B, 1913, 716 p. 14 I.A. CANDREA şi Gh. ADAMESCU. Dicţionar enciclopedic ilustrat, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1931, 1950 p. 15 Academia R.P. Romîne, Dicţionarul limbii romîne moderne, Bucureşti, 1958, Ed. Academiei R.P.R., 962 p. 16 Academia R.P. Romîne, Dicţionarul limbii romîne moderne, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1975, 1050 p. 17 St. ARGHIROV et al., Bîlgarski tîlcoveni recinik (Dicţionar explicativ al limbii bulgare), Sofia, 1930. 18 L. ANDREICU et al., Bîlgarski tîlcoveni recinik (Dicţionar explicativ al limbii bulgare), Sofia, 1955, 972 p. 19 A. TIKTIN. Rumänisch-Deutsches Wörterbuch, Bukarest, Staatsdruckerei, 1895-1925. 19.1 Vol. I A – C, 498 p; 19.2 Vol. II D – O, p. 499 – 110; 19.3 Vol. III P – Z, p. 1103-1834 20 Zoltan GOMBOCZ şi Janos MELICH. Lexicon critico-étimologicum linguae hungarice. Magyar etymologiai szotar, Budapest, 1914 – 1939. 21 Lorans BENKO (red.) A magyar nyelv történeti-etimológiai szótara, Budapest, Akademiai Kiado. 21.1 Vol. I, A – Gy, 1967, 1142 p; 21.2 vol. II, H – O, 1970, 1108 p.; 21.3 vol. III, O – Zs, 1976, 1232 p. 22 Ferenc BAKOS. A magyar szókészlet Román elemeinek története, Budapest, Akadémiai Kiado, 1982, 560 p. 23 Immanuel Kant. Critica raţiunii pure, (ediţia română), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1969, 700 p. 24 Alexandru I. PHILIPPIDE. În dialog cu contemporanii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986. 24.1 Vol. I, 239 p.; 24.2 vol. II, 218 p. 25 André LEFEVRE. Les races et les langues, Paris, Felix Alcan, 1893, 303 p. 26 André-Maurice Blanc de la Nautte, comte d’HAUTERIVE. Mémoire sur l’état ancien et actuel de la Moldavie, 1787, (imprimé bilingue â Bucarest en 1906), 413 p. 27 Joseph WRIGHT. Grammar of the Gothic language and the gospel of St. Mark. Selections from the other gospels and the second epistle to Timothy, Oxford, At the Clarendon Press, 1924, 365 p. 28 Marius SALA şi Ioana VINTILĂ-RĂDULESCU. Limbile lumii, mică enciclopedie, Bucureşti, E.S.E., 1981, 373 p. 29 Jean STOCKER. Le sel, Paris, P.U.F., 1949. 30 Gabriel GHEORGHE et al. Arta culinară. Mică enciclopedie practică, Bucureşti, Ed. Ceres, 1982, 464 p. 31 Michel MOLLAT (red.), Le rôle du sel dans l’histoire, Paris, P.U.F., 1968, 334 p. 32 Coriolan STOICA şi Ion GHEORGHE. Sarea şi sărurile de potasiu şi magneziu din România, Bucureşti, Editura Tehnică, 1981, 248 p. 33 C. ATUDOREI et al. Cercetarea, exploatarea şi valorificarea sării, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1971, 396 p. 34 Henri HAUSER (ed.). La response de Jean Bodin (1568), Paris. Librairie Armand Colin, 1932, LXXX+ 137 p. 35 Ernest TONNELAT. Histoire de la langue Allemande, Paris, Armand Colin, 1927, 204 p. 36 J.A. VAILLANT. La Roumanie ou histoire, langue, literature, orographie, statistique des peoples de la langue d’or, — ardialiens, valaques et moldaves, resumés sous le nom De Romans, Paris, Arthus Bertrand, 1844. 36.1 Vol. I, 404 p.; 36.2 vol. II, 455 p.; 36.3 vol. III, 464 p. 37 M.S. ZABOROWSKI. Les Peuples Aryens d’Asie et d’Europe. Leurs origins en Europe, Paris, Octave Doin, 1908, 439 p. 38 E.J. RAPSON, (edited by). The Cambridge History of India, Cambridge, at the University Press, 1922, vol. I, 799 p. 39 Marin CÂRCIUMARU. Plante folosite de traco-geto-daci. În: Thraco-Dacica, Tomul VIII, nr. 1-2, 1987, p. 171-176 40 Silvia MARINESCU-BÎLCU. Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti, 1974. 41 Mugur ANDRONE. Cacica – un nou punct neolitic de exploatare a sării. În: SCIVA, tomul 40, nr. 2, aprilie-iunie 1989, p. 171-177. 42 Gheorghe DUMITROAIA. La civilization de Cucuteni en contexte europeen, Session scientifique Iaşi – Piatra Neamţ 1984, Iaşi, 1987. 43 Vasile BORONEANŢ şi Dardu NICOLAESCU PLOPŞOR. Lesions traumatique violentes datant de l’épipaléolitique tardif du sud-ouest de la Roumanie. In: Antropologie, Brno, XXVIII/1, 1990, p. 55-65. 44 Ion GHINOIU. Popasuri etnografice româneşti, Bucureşti, ESE, 1981, 117 p. 45 Nicolae IORGA. Istoria românilor prin călători, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, 701 p. 46 Dimitrie CANTEMIR. Descriptio Moldavie, Bucureşti, Ed. Academiei R.S. România, 1973, 403 p. 47 Petrus et Paulus MANUCIUS. Transilvaniae olim Dacia dicta descriptio…, Roma, 1596, 56 p. 48 Johann FILSTICH. Tentamen Historiae Vallachicae, Braşov, 1728, (Ediţie bilingvă latină-română), 301 p. 49 Valeriu CAZACU. Evoluţia nivelului tehnicii şi ştiinţei miniere în spaţiul Carpato-danubian, Bucureşti, OJD pentru Industria Minieră, 1982, 104 p. 50 Iustinian PETRESCU. Perioadele glaciare ale pământului, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1990, 283 p. 51 Mircea ŢICLEANU. Evoluţia climatică şi paleogeografică a Vetrei Româneşti în paleolitic, mezolitic şi neolitic. Comunicare orală prezentată la S.C.S. Getica, la decembrie 1991 (nepublicată). 52 Corneliu RUSU. Comunicare orală privind condiţiile materiale necesare pentru asigurarea hranei colectivităţilor umane şi variabilitatea producţiei de hrană în funcţie de factori geografici şi climatici, S.C.S. Getica, la 21 martie 1992. 53 Manava-Dharma-Sastra. Lois de Manou, traduit du sanscrit par A/. Loiseleur – Deslongchamps, Paris, Garnnier Frères, f.a., 460 p. 54 C. Iulii CAESARIS. Comentarii de bello gallico, Paris, Librairie Hachette, 1926, 766 p. 55 Solomon REINACH. L’origine des Aryens. Histoire d’une controverse, Paris, Ernest Leroux, 1892, 124 p. 56 Franz Sales MAYER. Ornamentale Formenlehre, 1888. Ediţia română publicată sub titlul Ornamentica, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1988, traducere şi cuvânt înainte de Radu Florescu. 56.1 Vol. I, 394 p.; 56.2 vol. II, 390 p. 57 Ingvar ANDERSSON. Schwedische Geschichte, München, 1950 58 Stewart OAKLEY. The Story of Sweden, Londra, 1966 59 Ion HURDUBETIU. Istoria Suediei, Bucureşti, ESE, 1985, 380 p. 60 Franz Joseph SULZER. Geschichte des Transalpinischen Daciens, 3 vol., Viena, 1781 – 1782. 61 Max MǗLLER. La science du language, Paris, Durand et Pedone Lauriel, 1867, 530 p. 62 Robert RÖSLER. Romänische Studien, Leipzig, 1871. 63 Dan MONAH, Ştefan CUCOŞ. Aşezările Culturii Cucuteni din România, Iaşi, Editura Junimea, 1985, 218 p. 64 STRABON. Geografia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. 64.1 Vol. I, 734 p. Fără an, fără B.T.; 64.2 vol. II, 866 p. 1974; 64.3 vol. III, 781 p. 1983 65 Vasile PÂRVAN. Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982, 605 p. 66 TACIT. Despre originea şi ţara germanilor, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957, 67 p. 67 Pierre CHAUNU. Civilizaţia Europei în secolul luminilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986. 67.1 Vol. I, 470 p.; 67.2 vol. II, 532 p. 68 Jean LAUMONIER. La nationalité française. Les Hommes (vol. II) Paris, Chamuel, Editeur, 1892, 381 p. 69 *** Cronicon pictum Vindobonense. Tradusă şi comentată de G. Popa-Lisseanu în vol. XI din seria Izvoarele Istoriei Românilor, Bucureşti, I.E. Torouţiu, 1937, 251 p. 70 Alexandru PHILIPPIDE. Originea românilor, Iaşi, Tipogr. Viaţa Românească, 1923. 70.1 Vol. I, Ce spun izvoarele istorice, 1923, 889 p. 70.2 Vol. II, Ce spun limbile română şi albaneză, 1928, 829 p. 71 *** Walhala şi Thule, Mituri şi legende vechi, repovestite după izvoare de Mihai Isbăşescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1977, 2 vol. 71.1 Vol. I, 260 p. 72 Mircea ŢICLEANU et al. Reflêts des réalités paléogéographiques (prehalocènes) du Bassin Pannonien dans la tradition mythique européenne et ouest asiatique, Comunicare prezentată la al XII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe preistorice şi protoistorice, Bratislava, la 6 septembrie 1991. 73 Robert WACE. Le Roman de Rou et des ducs de Normandie (s. XII), Rouen, Edouard Frère, Editeur, 2 vol., 1827 (vol. I). 74 *** Le trésor des Niebelungs, traduit par Marie Butts, Paris, Payot, 1928, 300 p. 75 Dimitrie ONCIUL. Scrieri istorice, Ed. Ştiinţifică, 1968, vol. I, 718 p. 76 Gordon EAST. Géographie historique de l’Europe. Traduit de l’anglais par Andhrée Vaillant, Gallimard, 1939, 398 p. 77 Nicolas LAHOVARY. Les peuples éuropéens, Neuchâtel, Editions de la Baconnière , 1946, 687 p. 78 Eugen COMŞA. Neoliticul pe teritoriul României
  5. bogdan says:

    continuare …

    78 Eugen COMŞA. Neoliticul pe teritoriul României – consideraţii, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987, 198 p.
    79 TUKYDIDES. Războiul peloponeziac (traducere de M. Jakotă), Editura Casei Şcoalelor, 1941, 568 p.
    80 Gheorghe DRAGOŞ. Stadiul de dezvoltare economică a societăţii homerice, Cluj, Tipografia Naţională, 1937, 64 p.
    81 F. Donald LOGAN. Vikingii în istorie, Bucureşti, Ed. Bălcescu, 1990, 229 p.
    82 Carlo TAGLIAVINI. Originile limbilor neolatine, Bucureşti, ESE, 1977, 592 p.
    83 Geza KISS, Ideologia şi tendinţele minorităţii maghiare. În volumul: Dreptul la memorie, II, p. 341-355, selecţie I. Chimet, Ed. Dacia, 1992.
    84 Alf LOMBARD. Un rapprochement nouveau. L’histoire du maltais peut-elle nous aider à mieux comprendre celle du roumain? În: Revue Roumaine de Linguistique, nr. 1/1974, p. 3-22.

    Sursa: GETICA, Editura Gândirea, Tomul 1, nr. 1-2, 1992, p. 35-104

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s