contemplari

hei, ce facem?!

Ne plangem de societatea in care traim, o conideram materialista, corupta, nedreapta, cu valorile rasturnate, promovand mediocritatea etc…

Ne uitam in jur si vedem oameni hipnotizati, teleghidati de niste forte de neinteles, forte obscure, oculte rezultate dintr-un complot impotriva umanitatii, complot la care participam si noi prin acceptarea, prin pasivitatea cu care ridicam din umeri si ne punem dopuri in urechi ca sa nu auzim ceva ce nu ne place, ce ne-ar rearanja valorile caci ego-ul simte nevoia de a apara propriile convingeri si nu recunoaste prea usor ca a gresit!

 Si nu vorbesc de umanitate in existenta sa fizica, minunata, muncitoare si inrobita, ci vorbesc de umanitate ca si trasatura intrinseca a omului, de ceea ce stim ca ar trebui sa existe uman in noi.

Atunci cand exista disciplina, exista si puterea de a controla si exploata „disciplinatii”, „supusii” in beneficiul papusarilor. Si marionetele sunt fericite sa se inrobeasca pentru paine si circ.

Banii sunt puterea! Cu ei putem cumpara toate lucrurile din lume care ne satisfac orgoliul, care le dovedeste gradul de hipnoza si obedienta si care ofera momente de fericire efemera marionetelor.

Cand e omul cu adevarat fericit, si care fericire dureaza mai mult? Fericirea legata de achizitionarea unui obiect, sau fericirea pe care o simti cand te indragostesti, cand simti ca faci ceva ce intr-adevar conteaza pentru tine (de ex asculti muzica preferata sau stai sa motzai la umbra unui nuc)?

Un obiect cumparat e in curand „uzat” deoarece au creat competitia, implicit dorinta de a vrea mai mult si mai mult, ceea ce inseamna sa muncesti pana cazi, sa nu ai prea mult timp de gandire. Si cand cazi de oboseala iti dau circul: televizorul cu toate productiile de toate genurile si care-ti denatureaza dorintele si implinirea interioara astfel incat acea fericire adevarata sa devina si ea ceva utopic si tema de poezii…

Suntem obedienti, am invatat ca exista o autoritate si trebuie ascultata. Din cand in cand exista rabufniri, dar aceste rabufniri sunt tot la nivel de societate, de grupuri care incearca sa-si impuna propriile reguli si care au aceeasi structura ierarhica…

Nu cautam sa facem decat ceea ce fac si ei, dar intr-o masura mai mica si cu alta „munitie”. Cautam sa ne facem dreptate in loc sa cautam cine suntem, sa ne detasam un pic de nivelul jocurilor sociale, de nivelul valorilor materiale si sa ne eliberam un pic sufletul din spatele gratiilor ridicare de ego si societate!

 Dar ceea ce m-a facut sa scriu aceste lucruri nu suntem noi, ci copiii nostri. Generatia care peste cativa ne va conduce si o va face asa cum noi ii invatam.

Ne supunem copiii la acelasi tratament la care suntem supusi si noi, pentru ca ne e frica sa nu fie respinsi de societate daca vor fi diferiti. Asa ca ii educam in spiritul societatii capitalist-materialiste si suntem fericiti sa vedem cum se intrece cu prietenul cel mai bun, in loc de sa se joace si sa descopere singur frumusetea lumii, a lucrurilor. Ii impingem de la spate: „baga-te in fata sa vezi si tu”, „ia jucaria asta ce e mai mare si mai scumpa”, „nu te juca cu copilul ala ca e sarac si are paduchi…”, „masina lui tata e cea mai tare”.

 Ii trimitem la gradinite care-i aliniaza si-i dreseaza in loc sa le dezvolte imaginatia, ii invata sa asculte, sa fie obedienti. Ii invatam sa fie toti la fel cu altii, nu cumva sa-si exprime vointa si individualitatea… va suna cunoscut: „deseneaza frumos, uite cum face baietelul/fetita!”…? sau sa fie mai „smecheri” decat altii „lasa mama, jucaria ta e mai frumoasa…”

Si toate astea in loc sa-i facem sa inteleaga si sa accepte ca fiecare e diferit, ca are vointa proprie, si ca diferentele in preferinte, talente si manifestare sunt cele care ne individualizeaza, nu numarul si marimea lucruriore pe care le adunam…

 Ne plangem ca ne-am dezumanizat, dar ce facem? Tragem mai departe la jug, ca asta ni s-a spus ca trebuie sa facem si daca autoritatea (parinte, profesor, sef, prezentator, leader politic sau de opinie) ne-a spus asta, nu poate fi altceva! „stiu ei mai bine”…

dar fiecare  e raspunzator de viata si actiunile sale. Macar sa ne rezumam la a ne face rau noua, nu si copiilor nostri! Sa le lasam libertatea si bucuria de A FI. Sa nu-i mai corectam la fiecare pas, sa-i lasam sa faca ce vor, cum vor, sa experimenteze, sa afle prin proprie experienta! Sa-i indrumam fara sa le impunem nimic.

Altfel, e normal ca peste 20 de ani sa caute pe cineva care sa-i directioneze in continuare! Sa-i ajutam sa fie EI, nu copiile noastre sau marionete care sa astepte ordine!

Standard

2 thoughts on “hei, ce facem?!

  1. bogdan says:

    competitivitatea este cursa in care suntem prinsi – redresarea este posibila doar prin socuri – materialitatea existentei in aceasta forma isi spune cuvantul. actionam numai variind monotonia si lamentandu-ne. instinctul si subiectivismul sentimental ne mai readuc pe linia unui firesc specific speciei, atat cat ne permite, totusi, gradul de alienare nominal.
    OHNE DICH KANN ICH NICHT SEIN – parafrazeaza ceea ce spuneam intr-un alt comentariu cum ca eu si lumea ne cream reciproc. ontologic depindem unii de altii, chiar de avem capacitatea de a subzista individual.
    eu miros Angst und die Traurigkeit in scriitura din seara asta, dar nu uita: tu ca parinte/coleg/partener ai capacitatea de a te pastra tu insuti/insati prin scuturarea continua de plaga nepersonala si prin aruncarea plina de bucurie in bratele infinitului ce se realizeaza si nu se epuizeaza.

    zambesc …

  2. e Angst und Traurigkeit intr-adevar cand privesc in jur si vad cum parintii isi transforma copiii in roboti fara sa stea pe ganduri niciun moment, si atunci cand incerci sa vii cu argumente CONCRETE inchid ochii si urechile ca nu cumva informatiile sa ajunga la ei sa sa trebuiasca sa admita ca au gresit. totul, dar absolut totul e construit pe ideea “copilul trebuie crescut cum zic eu, altfel nu va supravietui in aceasta societate”.
    ma intreb daca societatea pe care parintii mei au previzionat-o si pentru care m-au crescut seamana in vreun fel cu ce e astazi…

    si nu avem capacitatea de a subzista individual decat o generatie. una singura, a noastra, a individualistilor. ca sa supravietuim ca specie trebuie sa trecem de complexul lui “eu sunt”… si de aici vine Angst und Traurigkeit (teama si tristete), ai dreptate.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s