contemplari, univers

Acasa

Exista momente in care vreau sa fug. cat mai departe, unde sa nu fiu perturbata de asteptarile celor din jur. Imi vine sa fug undeva unde pot fi eu cu mine insami pe o perioada nedefinita, sa reusesc sa ma scutur de interactiunea cu oamenii.

Este o atitudine nesociala si salbatica, recunosc, dar orice animal isi ia libertatea de a marai la cei care nu-l lasa sa manance, sa doarma, sa stea, si maraie intr-un mod amenintator, astfel incat nu are cum sa-i vina nimanui sa insiste sa-l haraie. Ei bine, omul e un animal “civilizat” si traieste in complezente si politeturi …(am scris si un disclaimer pe acest subiect)

Ei bine, exista momente in care ma simt hartuita din toate partile, si daca cumva exista un mementel in care sa inspir linistita, expiratia nu are cum sa fie la fel de linistita pentru ca mi se gaseste ceva de facut, de spus, de sugerat (in mod discret, bine-nteles….). si sunt obosita sa fiu un perpetuum mobile. Vreau sa ma refugiez…

Azi asta am facut. Am regasit aleea de sub Tampa. Un drum la limita orasului si muntelui… nemaitrecand demult pe-acolo (de fapt nemaitrecand de mult prin dealuri si paduri) si fiind destul de pustiu datorita vantului, Craciunului, orei, primul lucru pe care l-am remarcat (coborand din masina :)) a fost vuietul padurii. Un vuiet surd dar puternic. Si cateva rafale puternice de vant. Am fost fericita sa simt vantul suflandu-mi in fata si curatindu-ma parca de tensiunil ce la adusesem cu mine…

Am inceput sa pasesc. Mi-am urmarit pasii. Am constientizat faptul ca merg, ca sunt in padure, intre copaci, in natura. Am pasit stangul dupa dreptul. Cu dreptul am dat Pamantului toate tensiunile, stresul, supararile, cu dreptul am primit energie noua, care a urcat in mine si mi-a redat starea de armonie.

m-am lipit de un copac. Cineva, odata m-a invatat sa merg la un copac, cu cat trunchiul mai gros cu atat mai bine, sa-l imbratisez si sa simt cum incepe sa curga energia prin mine (multumesc pentru acest lucru minunat!). ei bine, am gasit un copac la trunchiul caruia sa ma aciuesc si sa ma destind. Si m-am simtit una cu copacul. Am ascultat vuietul coborand pe munte, m-am simtit insa stabila, fara nicio teama de a fi rasturnata sau batuta de vant. Si, am simtit ca incep sa ma legan, intr-un mod straniu si extraordinar. In mod normal prima reactie e sa te tii de ceva, sa-ti redobandesti echilibrul, sa-ti asiguri pozitia. Ei bine, eu tineam un copac in brate, un copac cam de trei ori cat mine in diametru si ma leganam, si instinctele primare nu ma faceau nici sa fug la masina, nici sa ma lipesc de pamant, nici sa ma tin mai tare. Nu. Am simtit ca trebuie sa ma legan. Sa nu tin piept lucrurilor, ci sa le las sa curga pe langa mine, prin mine.

A fost un moment in care m-am simtit natura. Nu eu, om, fiinta sau orice altceva, ci m-am simtit … nimic si totul in acelasi timp!

incheire:  mintea m-a trezit destul de repede din calatoria in neant. Am incercat sa regasesc sentimentul de leganare. Am asteptat rafalele de vant, am urmarit jocul crengilor desfrunzite inaltate spre cer, m-am lipit repede de copac si am inchis ochii, dar degeaba. Am plecat spre casa intrebandu-ma daca fizic e posibil ca niste copaci batrani, cu trunchiuri groase se leagana si-ti pot transmite miscarea la baza trunchiului… si in acelasi timp am simtit ca raspunsul nu conteaza.

Standard

3 thoughts on “Acasa

  1. carmen says:

    Tocmai am inchis ecranul pe care am urmarit filmul AVATAR, pe care, sa fiu sincera nu am stiut daca vreau sa-l vad sau nu, pentru ca tot ceea ce citisem si auzisem de la cei care il vazusera, nu imi atata curiozitatea.
    Apoi mi-am spus ca il deschid si daca nu-mi place il inchid si gata…l-am inchis acum, dupa ce s-a terminat si sunt inca plina de fiorul care m-a cuprins inca de la inceputul filmului, de la prima propozitie: “mai devreme sau mai tarziu toti trebuie sa ne trezim”… sunt extrem de fericita ca l-am vazut, pentru ca mesajul, cel pe care il gasim tot mai des in noi, cu aceleasi cuvinte sau simtaminte, este transmis cu o forta incredibila. Nasterea din nou…Nasterea Hristosului din noi….Doamne, cat imi doresc ca in aceasta perioada de Craciun, tot mai multi sa-l gaseasca pe Hristos!

    • Mie mi-a ramas altceva in minte: “nu poti umple un pahar deja plin”.
      pentru a intelege, a vedea, trebuie mai intai sa te debarasezi de ce ai adunat ca dogme, superstitii, cunostiinte. atfel nu vei avea cum sa vezi lumea altfel, vei rame in vis!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s