interpretari

tzantzarul

O fi fuga sanatoasa???

Si cat de tare trebuie sa fugi? E bine sa te uiti inapoi? E bine sa pastrezi amintiri?
Ce altceva poti face cand anumite lucruri, care nu-ti plac si mereu aceleasi, revin in viata ta cu incapatanare, zi de zi, saptamana cu saptamana? Incerci sa te obisnuiesti cu ele, sa devii tolerant, sa accepti diversitatea situatiilor sau sa te detasezi de ele.

Si daca nu functioneaza niciuna din cele enumerate, ce poti sa faci?

De dragul simplificarii lucrurilor sa luam exemplul unui tantar care te pisca. Il pocnesti, moare si esti linistit. O perioada. Apoi revine. Altul. Il pocnesti si te dai cu solutii. Stai din nou linistit un timp. Apoi vine altul. Pui lampi speciale, aprinzi lumanari anti-tantari. Functioneaza tot o perioada. Apoi incerci sa te obisnuiesti cu gandul ca tantarul e parte din universul tau, ca are rolul sau in echilibrul universului, ca are menirea lui, si cauti la tine sursa problemei – adica motivul pentru care te sacaie neincetat.

Cu noua viziune asupra lucrurilor ai putea chiar sa devii prieten cu tantarul. Doar ca “prietenia” aceasta e ca un transplant neacceptat de corpul primitor, sau sufletul tau. E ceva nefiresc cu toata toleranta si detasarea… daca insa privim mai in profunzime si suntem onesti noi cu noi insine (caci ce zic altii chiar nu conteaza), vom recunoaste ca nu ne putem detasa de orice … sau oricine ne provoaca situatii neplacute, deranjante. Si cel mai usor exemplu este cazul relatiei cu copiii, parintii, partenerul de o viata. Nu poti sa te detasezi si sa nu-ti pese.

Si ce-ti ramane sa faci? Te ridici si pleci de pe terasa, intri in casa, inchizi geamul si lasi tantarul afara, sperand sa nu gasesti niciun altul in casa. Sau te muti intr-o zona mai putin mlastinoasa unde insectele sacaitoare supravietuiesc mai greu.

Prima intrebare este daca poti face asta. Poti lasa tantarii in urma sau vin dupa tine? Poate nu fizic, material, ci ca o “trauma” sau “obsesie”… si asta inseamna ca la primul bazait iei pozitia de aparare, cu spray-ul in mana, pregatit sa extermini vietatea ratacita, chiar de nu are nicio intentie de a se apropia de tine. E un fel de nebunie, obsesie… nu mai exista piscatura demult, insa amintirea ei te scoate din relaxare. La alta scara reactionezi la un cuvant asociat unei amintiri, la o poveste auzita iar si iar, la recunoasterea unui inceput de atitudine deja prea bine cunoscute…

Nici nu mai conteaza ce a generat nebunia reactiilor tale pe care nu poti decat sa le accepti! Provocarea nu e sa nu mai reactionezi, ci sa accepti propriile reactii. In primul rand tu cu tine,si abia apoi poti cere celorlalti sa te inteleaga, sa te accepte asa cum esti.

Poti fugi de tantar, de sefi, de colegi, de rude sacaitoare si care scot din tine tot ceea ce tu incerci ascunzi sau sa renegi cu grija. Poti sa creezi o colivie prin care actiunile sau cuvintele lor nu ajung la tine, dar reactia ta, atitudinea ta nu o poti inchide afara. Trebuie sa te accepti in primul rand pe tine intr-o postura poate mai putin magulitoare, si abia apoi poti incepe exercitiul de acceptare a celorlalti.

Dar… caci exista un dar. Cand poti fugi de capcana, nu ai de ce sa nu o faci. Caci ar fi o alta nebunie sa-ti testezi iar si iar imunitatea sau rezistenta la o situatie in care intri sau stai voluntar.

Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s