piticul morocanos

Personajul meu favorit de desene animate este piticul morocanos :).  Nu as putea spune prea bine de ce, doar ca se intampla sa ma simt morocanoasa fara sa gasesc un motiv anume. Si, avand in vedere ca prima impresie pe care o las e de super-fitzoasa, refugiul in pielea personajului morocanos e recomfortant. Caci daca tot esti etichetat fitzos, mofturos, morocanos, de ce sa nu-ti permiti sa chiar fi asa?!

De cand ma stiu am vrut sa fiu acceptata, sa fiu pe placul altora, chiar in detrimentul vointei sau personalitatii proprii. Si cu ce m-am ales? Cu eticheta de fitzoasa si cu o identitate incerta chiar si pentru mine … si, intr-o zi, dupa 20 de ani de incercari si straduinte, m-am gandit ca degeaba incerc sa intuiesc cum ar vrea ceilalti sa fiu si sa le fac pe plac, si ca cel mai simplu e sa fiu eu. Si daca tot sunt morocanoasa si fitzoasa, ce alta eticheta s-ar mai putea lipi de mine?! Ar mai fi “antisociala”, “nesuferita”… e ca si cu blondele la volan dupa pierderea luptei cu prejudecatile rautacioase ale barbatilor: “sunt blonda, deci pot parca pe 2 locuri”.

Asa ca, pentru cine nu vede mai departe, sunt un pitic morocanos. E mai simplu asa.  Pentru toata lumea. Eu nu ma mai straduiesc sa fiu cum vor altii, si ceilalti isi pot odihni orgoliul, caci strugurii sunt acri.

Si ce am de castigat? LIBERTATE. Libertatea de a fi, libertatea de a vorbi, de a ma exprima, libertatea de a tacea, libertatea de a pleca imediat ce ma deranjeaza ceva… si pana la urma piticul morocanos e piticul liber. Si-mi place asa.

Recomand tuturor sa faca cu sine insusi o analiza sincera a lucrurilor pe care le face.  Sa le separe pe cele care vin din exterior, si pe cele ce vin din interior. Ce face fiecare pentru ca “asa trebuie” si ce face pentru ca “asa simte”. E obligatorie decantarea actiunilor pana la “radacina”, caci varianta “simt ca asa trebuie sa fac pentru ca asa trebuie, asta e societatea in care traim” nu exista. Pentru piticii morocanosi nu exista constrangeri si conveniente sociale care sa ii schimbe in Feti Frumosi sau Ilene Cosanzene. Ei stiu exact cand trebuie sa faca ceva, si, important: acest lucru nu ii schimba. Se adapteaza, dar stiu exact cine si ce sunt, si raman precum muntele in bataia vantului, ploii, furtunii… probabil ca asta e ceea ce deranjeaza piticii vedeta, care si-au pierdut sau nu si-au gasit niciodata identitatea, dar care pun etichetele, si pe piticii marioneta care sunt fericiti ca au un lider de opinie. Sigur ca ii deranjeaza ca unii sunt diferiti, mai fericiti, mai  multumiti, mai armoniosi decat arata reclamele si panourile luminoase.

Dar atentie! A nu se confunda piticul morocanos cu catarul incapatinat sau cu gigi contra sau cu stie-tot. Piticul morocanos e liber, pe cand catarul, gigi si stie-tot duc o lupta continua. Pentru a atrage atentia, pentru a-i face pe ceilalti sa se simta prost pentru ca ei insisi nu-si gasesc echilibrul. ei au o problema de orgoliu, si abia atunci cand ajung sa recunoasca problema vor putea fi ajutati sa devina ceea ce sunt. Acolo, in adancul lor.

. . .

Cat de mult credeti ca stiti despre aceasta lume? Va intreb pe voi, care afirmati cu tarie niste adevaruri proprii sau preluate, cu hotarare si fara a lasa loc altor pareri.

Va intreb pe voi, cu multe carti citite, multe diplome agatate de pereti, cu multi oameni in jur care va asculta, va urmeaza fara a sti prea bine de ce; pe voi, carora toate astea le intaresc convingerea ca detin dreptatea, adevarul suprem!

Va intreb. Pentru ca adesea aparentele difera de esenta. Ce este in spatele a ceea ce sustineti? CUNOASTERE sau charisma? Observare, intelegere sau o extraordinara capacitatate oratorica? Evident, combinatia celor doua e ideala, dar si rara :(.

Voi, cei care sustineti ca stiti ce e mai bine, pentru mine, de exemplu, chiar stiti? Sau ma asezati intr-o matrice, dati coordonatele de varsta, inaltime, greutate, educatie, rasa, credinte, preocupari, meserie, prieteni, status etc si scoateti rezultatul? Chiar stiti ce e in mintea si in sufletul meu? Va asigur ca nu aveti nici cea mai mica idee. Ati STI daca ati fi si ati fi fost eu. Sa fi adunat toate experientele mele, toate cunostintele, trairile,  sa fi intalnit aceiasi oameni, sa fi avut aceleasi revelatii etc. Nu suntem doi oameni la fel, deci nu aveti cun sa fiti eu.

Multi habar n-aveti ca scriu, ca am fost olimpica la matematica, habar n-aveti ca mi-am croit haine si ca nu vorbesc doar sa fiu auzita, ci spun ce gandesc. Altfel tac. Si mai cate… dar ceea ce stiti cu siguranta este ce e bine pentru mine!

Stiti multe… despre tot ce ne inconjoara. Dar stiti ce nu stiti? Intrebare absurda, desigur. Daca toate simturile v-au furnizat informatii despre ce ne inconjoara, ce ar mai fi de stiut… ? stiti ca apa are trei stari, stiti de ce? stiti ce stiti sau credeti ca stiti ce stiti?

Eu cred ca tot ce stim cu adevarat este doar ceea ce tine de noi. Orice altceva e extrapolare, deductie, imaginatie, preluare a ceea ce zic altii.

Si daca veti INTELEGE aceste lucruri, sunteti la un pas de a intelege ca asta e tot ce trebuie sa stiti, dar ca mai aveti multe de aflat! Uitati-va in oglinda, cititi carti de anatomie, medicina, faceti sport, mancati. Sunteti convinsi ca astea sunt toate ce sunt de stiut despre voi? Priviti-va sufletul, priviti acel ceva ce va face inima sa functioneze. Ce stiti despre asta? Ce stiti despre faptul ca nu aveti chef de nimic sau ca sunteti exuberanti, asa, din senin?

Si atunci, ce stiti despre mine?

Da, spuneti-mi ce ganditi, imi plac diferitele opinii, va ascult sfaturile, dar NU MI LE IMPUNETI! Nu ma santajati! Datorita legaturilor ce le am cu voi zambesc si incerc sa nu reactionez brutal cand ma simt incomod. Dar nu pot face asta la nesfarsit. Doar ma cunoasteti, nu?! La un moment dat voi simti ca e prea mult, ca ceea ce simt e agresiune, nicidecum grija, si atunci trec mai departe. Si trec…

datorii, obligatii…

Inainte de a ne materializa pe Pamant ne stabilim un scop, un tel de atins, si pe care ar fi bine sa-l indeplinim. Pana aici e ok, pare simplu. Provocarea insa e ca odata cu primul tipat al coprului material uitam de tot ce stiam, si incepem sa ne obisnuim cu conditiile pamantesti.

Uitam de unde am venit, de ce sau pentru cine am venit. Incet-incet devenim 100% pamanteni pierzand si legaturile subconstiente cu Tatal Ceresc. Apoi, functie de fiecare dintre noi in parte, alegem caile pe care mergem, ghidati de … minte, sentimente, intuitie. Cand suntem pe calea scopului vietii prezente suntem ajutati cumva de “maini invizibile”, iar cand ne indepartam suntem avertizati in diverse feluri. Tine de liberul nostru arbitru daca tinem cont de toate semnele mai mult sau mai putin evidente, daca ne incapatanam sa o tinem pe “a noastra” sau ne supunem legilor Uni-versale. Si, precum un parinte terestru iubitor si care vrea doar binele copilului sau, asa si Parintii incearca sa ne ghideze. Iar noi putem fi rebeli sau ascultatori 🙂 alegerea e intotdeauna a noastra.

Candva, cumva, in circumstante specifice fiecaruia ajungem sa ne intrebam ce cautam aici, care este scopul nostru… raspunsul vine sau ni-l dam. Vine intuitiv, de la societate, sau, ni-l fabricam logic, ne creem diverse legaturi, obligatii, datorii, conditionari care au sau nu legatura cu Scopul nostru. Si iar suntem incurajati sau ne-o luam peste ceafa :). Ne incrancenam sa ascultam mentalul, ca trebuie sa perseveram pentru ca asa “trebuie”, sau, dam fuga la Tatal, ne cerem iertare, ii multumim pentru tot ce a facut pentru noi, si o luam pe Calea usoara. E insa o chestiune de orgoliu sa renuntam la ceea ce ieri eram convinsi ca e bine dar de fapt ne-a adus doar suferinta, dis-armonie. Ego-ul accepta greu ca am fi putut gresi. Si e normal, cum ar vrea cineva sa renunte la putere, sa capituleze?

Dar nu e o capitulare a mintii, este libertatea sufletului. Nu e o lupta, e o trezire. E buna “dimineata, Soare”, fara a urma luptei dintre noapte si zi.

Poate fi frustrant sa nu avem o perspectiva mai larga a ceea ce facem, nu orice minte accepta usor ca de la teluri gen “sa le asigur copiilor scoala, casa, si mie o pensie linistita” sa capituleze si sa traiasca cu incredere clipa, sa lase Omul sa se bucure veritabil de fiecare moment, dar pana ajungem la capacitatea de a “vedea” dincolo de “realitatea” imediata, de a percepe misiunea ce o avem de indeplinit, ghidul nostru nu e planificarea vietii pana la adanci batraneti, ci sentimentul de bine sau nu pe care il simtim constant.

Sigur, avem datorii fata de societate, priteneti, familie, parinti. Avem si o datorie fata de noi insine… daca e ok sau nu cum ne respectam datoriile ne spune sufletul, starea noastra. Caci ne putem da peste cap, ne putem sacrifica pana la epuizare si totusi sa nu fie bine, sa nu fie ce sau cum trebuie sa procedam…

Faceti un inventar al datoriilor de toate felurile, si lasati intuitia sa raspunda daca sunt veritabile sau false!

Echilibrul (dintre corp, minte si spirit)

Folosim adesea expresia de “om echilibrat”, si de multe ori mi s-a spus sa fiu echilibrata. Dar ce inseamna sa fii echilibrat?

De cate ori aud “fii echilibrata” mi se aprinde un bec rosu atragandu-mi atentia asupra faptului ca nu sunt echilibrata, ca exagerez intr-o directie sau alta. Este foarte posibil. Dar unde e echilibrul? Unde ar trebui sa fiu? De cate ori nu m-am intrebat asta! De ce sa fiu in punctul de echilibru la care se refera ceilalti este mai potrivit pentru mine decat multitudinea de trairi proprii?

Eu cred ca nu poti ajunge la un adevarat echilibru decat dupa ce explorezi limitele. Atat cele materiale, cat si cele logice si spirituale. E ca un urias pendul care se misca spre extreme, cu o amplitutine din ce in ce mai mica pana isi gaseste punctul central de echilibru. Si atata timp cat pendulezi doar in existenta logica, echilibrul nu va fi niciodata veritabil. Vei fi intr-un echilibru logic. Similar e si cu echilibrul material sau spiritual. 

Se prea poate ca punctul de echilibru al fiecaruia din noi sa nu fie la distanta egala de cele trei extremitati, dar nu se poate atinge decat dupa ce exploram fiecare extrema posibila. Nu inseamna neaparat  sa ne mutam cativa ani in Tibet, apoi in New York, revenind pe o insula in Pacific… dar cei care simt si stiu ca trebuie sa faca asta, e bine sa-si urmeze calea, caci e experienta de care au nevoie pentru a ajunge in centrul fiintei, in acel punct de echilibru intern…

 Sigur ca furtuni vor fi, la fel si forte care incearca sa mute punctul de echilibru, uneori vor reusi. Insa pe eprioade scurte. Si asta pentru ca atata timp cat am ajuns sa CUNOASTEM, sa ne EXPERIMENTAM DIRECT si nemijlocit punctul de echilibru, niciun factor extern nu ne va mai putea influenta existenta. Poate ca pentru multi dintre noi suna exagerat ca suntem creatorii propriilor realitati si existente, dar cei ce au curajul sa patrunda dincolo de valul “mistic” al cuvintelor, care nu (mai) au inoculata teama de a fi pacatosi considerandu-se Creatori, dupa chipul si asemanarea Lui, vor recunoaste simplitatea adevarului acestora. Vor inceta sa-i considere pe ceilalti responsabili de propriile temeri, iluzii desarte, asteptari inselate etc. vor recunoaste faptul ca dezamagirile si crizele interioare pornesc dinauntru, si de acolo se reflecta in afara… si o vor face fara urma de vina, ci pur si simplu.

Revenind la echilibru… eu nu cred ca poate exista un om cu adevarat echilibrat fara sa fi trecut prin tenebrele mintii si ale ego-ului, prin dorintele fizice si materiale, iubind cu daruire si disperare, revoltandu-se in fata nedreptatilor omenirii, fara sa realizeze ca adevarata pace, liniste, Iubire se lasa asupra sa doar abandonandu-se cu incredere “vointei Sale”.

Goana exacerbata dupa bani, putere, dorinta de a controla ceea ce se intampla cu propria viata,  existinsa asupra vietii celorlalti  nu duc decat la disperare, vinovatie, frica, ura, invidie etc…

Lasati lucrurile sa vina catre voi, invatati lectiile, curatati mintea de prejudecati, de paradigmele voastre si ale celorlalti. Gasiti punctul propriu de echilibru, indiferent de ce credeti ca vor zice sau crede altii despre voi, caci atunci cand corpul se intoarce la mama Pamant si sufletul pleaca spre alte taramuri, vocile si parerile vor fi ramase in urma, vom fi doar noi cu noi si faptele, gandurile, energiile noastre, si vom pleca spre existente sau mai usoare in functie de ce facem Acum, Aici.

Sigur, exista si atitudinea “dupa mine potopul”, dar sunteti siguri ca nu va trebui sa va intoarceti sa infruntati propriul potop?

Suntem indoctrinati de legile create de oameni, crestem cu amenintarea ca “daca nu esti cuminte, vine politia si te ia”.  Ne e teama sa fim noi ca sa nu fim marginalizati. Bagam capul in pamant si ne e teama sa cerem ce ni se cuvine, chiar daca asta inseamna lucruri elementar umane.

De ce ne e frica saa ne recunoastem in oglinda, in actiunile, in gandurile noastre? De ce ne lasam mereu poluati de ce zic, vor, fac altii?  Pana cand nu vom fi cu totii in echilibrul, cum va fi intreaga existenta in echilibru, fara furtuni, uragane, razboaie, foamete si boli? Cum?

dresaj si dresori

Unul din lucrurile care ma deranjeaza profund este inconsecventa oamenilor. Diferenta intre ceea ce zic, fac, gandesc, actioneaza. Falsitatea pe care o reprezinta. Fac si spun lucruri pentru ca “dau bine”, “sunt la moda”, asa “se face” in grupul din care fac parte, sau asa fac altii si aspira sa fie asemeni lor. Dar rezulta acea grotesca combinatie a unui om care si-a pus o masca nepotrivita pe sub care izbitor de contrastant i se vede adevarata forma…

E o provocare sa fii in intregime consecvent chiar credintelor proprii, cu atat mai mult sa fii consecvent credintelor impuse. Presupune sa fii mereu constient de propria persoana, sa fii tu si sa te urmaresti in acelasi timp, sa vezi ce din subconstientul tau se manifesta contrar gandirii constiente. – problema este destul de complicata, caci gandirea constienta nu ar trebui sa fie diferita de natura noastra adevarata, ar trebui sa fie o aliniere fireasca a acestora, dar s-au alterat prin “implementarea” din primii ani de viata a cunostiintelor actuale, a dogmelor si regulilor sociale. Imaginati-va, de exemplu, framantarea interioara a unei femei musulmane, crescute sub voaluri si in anonimat total, care in strafundul ei crede ca i s-a luat abuziv libertatea de a fi, de a se manifesta, si care, deodata se trezeste in lumea occidentala. Se va debarasa intr-o clipa de voalurile exterioare si dogmele, limitarile interioare, sau va trebui ceva timp pentru a-si alinia trairile cu libertatea?

Cat timp le trebuie oamenilor ca sa lase sa se manifeste liber si pe deplin scanteia divina regasita in interior?

Gandurile mele de azi au pornit de la animalele de circ… “educate”, dresate, sa faca fel de fel de lucruri nespecifica si nenaturale lor. Si “educatia” li se face prin… frica. Se profita de frica de durere, de foc, de apa… sunt flamanzite, insetate, incuiate in spatii incredibil de mici (nu are sens sa le comparam cu habitatul natural…), si pe masura ce “invata” sa faca ce li se cere li se mai acorda cate o “favoare”, un os aruncat peste gratii sau o noapte linistita de somn, lipsita de lumina reflectoarelor. Ne ingrozim imaginandu-ne ce trebuie sa simta bietele animale… se creeaza asociatii, fundatii de aparare a drepturilor animalelor, se incearca “educatia” consensuala in locul celei coercitive, imbunatatirea conditiilor de “viata”…

Adesea insa merita sa urmarim acesti oameni revoltati de ce li se intampla animalelor… cine sunt ei? Sunt oameni din patura medie-superioara a societatii, cu nevoile primare (adapost, mancare) asigurate, ajunsi la nevoile de apartenenta sau de afirmare. Sefi, sefutzi, manageri, directori…

[Inainte de a scrie mai departe as vrea sa-i scot din discutie pe Oamenii “consecventi”, care actioneaza in acelasi spirit si credinta in toate aspectele vietii lor. ]

Au ajuns la un nivel “superior” al existentei artificiale si intuiesc, vad, simt ca ceva le lipseste, unul din lucrurile carora le identifica necesitartea este de a se uita dincolo de propriul orizont patrunzand in lumea necuvantatoarelor. Si nu e nimic rau in asta. E un inceput, si nu trebuie sa se opreasca aici! Dar tocmai asta nu se intampla. Condamna dresajul si tratamentul aplicat animalelor, dar ei insisi dreseaza oameni… cum? Prin frica… primul “instrument” – amenintarea subliminala cu pierderea locului de munca. Al doilea – marginalizarea, apoi nerecunoasterea sau minimizarea meritelor. Alte “instrumente”: note mici la scoala, amenintarea cu “para”, inocularea rusinii, fricii fata de aspecte naturale ale vietii… si tot asa, pana “dresorul” obseva cu satisfactie deprinderea obiceiurilor dorite. Pentru ego-ul si orgoliul acestuia.  

Sunt oameni pseudo-spirituali… s-au lovit de Univers, l-au intrezarit, au facut cativa pasi catre el, dar ego-ul i-a tras inapoi, folosindu-se pentru satisfacerea orgoliului de noile cunostinte. Ei sunt mult mai periculosi decat cei non-spirituali, atat pentru ei insisi (cad de mai sus), cat si pentru Oamenii veritabili asupra carora va plana mereu umbra falsitatii – pentru ca farsorii epateaza, incearca sa iasa in fata, sa arate si sa demonstreze ca sunt mai mult decat sunt, pe cand Oamenii care s-au regasit in interiorul lor nu au nevoie de nicio desfasurare de forte, caci nu au nevoie sa demonstreze nimanui nimic. Ei nu vor striga pentru drepturile si apararea animalelor, a planetei. Ii vor respecta si ajuta in liniste, atat pe ei cat si pe oameni, oricine si oricum ar fi ei.

ego. mai presus de toate

Uneori se intampla sa participi, cu sau voia ta, la niste evenimente care par a fi un corolar a multor altora traite deja, observate, comentate, digerate… aceleasi evenimente insa aduc si lucruri noi, uneori rastoarna situatii. Sigur, daca nu ramai cramponat in paradigmele tale…

Acum, la final, pot spune ca vad lucrurile total diferit decat inainte, ca cei catre care aratam cu degetul s-au dovedit a fi de fapt victime, ca exercitiul de “reconciliere” dintre parti s-a dovedit de fapt o constructie elaborata pentru a demonstra ca “noi ok, voi not ok”, deci noi nu avem de ce ne schimba, dar trebuie sa fim acceptati asa cum suntem, chiar elogiati pentru asta.

E o fanfaronada generala orice “mediere”, orcie “reconciliere asistata”, decat daca partile, amandoua, in aceeasi masura renunta la prejudecati si paradigme, si in special la convingerea ca stie mai bine ce nu functioneaza si de ce. Dar daca acest lucru se face, nu mai e nevoie de mediator extern.

Intr-un mod evident exagerat, vazand desfasurarea masiva de “forte” =oameni, mai mult figuranti in “conflict”, gandul m-a dus catre primele triburi care au incepute a se lupta intre ele. Foarte probabil ca membri triburilor nu aveau nicio problema cu ceilalti, pana cand conducatorii au inceput sa “vada” iarba mai verde dincolo de gard, si au inceput a-si cultiva dorinta extinsa de putere si control. Si, incet incet au inoculat dorinta de a conduce, de a fi deasupra celorlalti si in randul tribului, au “selectat” sustinatorii directi care urmau sa-i convinga si sa-i invenineze pe toti. Si uite-asa, tribul vecin se trezea peste noapte atacata, devastata, acuzata de a fi altfel, sau doar de a fi fost perceputa de a fi altfel. Motivul oricum nu cred ca are vreo relevanta. Se gaseste oricand, absurda sau reala nu are importanta, important e doar cine il sustine.

Si asa, pentru ego-ul unora au murit oameni. La propriu in trecut, la figurat in prezent, caci suntem oameni civilizati, nu-i asa?, nu-si scoate nimeni sabia sau pistolul pentru a-si face dreptate, recurg insa la alte stratageme, cum ar fi marginalizari, nerecunoasterea meritelor si altele, corporatiste. La polul opus sunt “nepotismele”, pe care pe fata, sau la altii le condamna, dar in propria ograda o cultiva. Deh, sunt sustinatorii cei mai ferventi in batalii…

Ma intreb daca in istorie s-au pornit vreodata lupte fara a avea in mijloc un conducator unic, puternic. Daca vreodata “hoardele” au avut o revelatie de grup ca trebuie sa-i atace pe “aceia” pentru ca au resurse mai bogate, mai indestulatoare, sau de fiecare data totul a pornit de la un singur ego puternic si avid de putere (recunoastere in ziua de azi)…

Nu stim cati din oamenii avizi de astazi au citit arta razboiului, astfel incat sa-si poata da seama daca merita sacrificiul si risipa de energie. Dar poate ca se considera mai presus de oricine a scris ceva care, posibil, sa nu fie pe propriile principii (caci e greu sa te schimbi sau sa-ti vezi barna din ochi). Propriul ego stie mai bine… Sun Tzu zicea ca te supui celui mai puternic, te imprietenesti cu cei asemeni tie, ii cuceresti pe cei mai slabi…. dar da, trebuie sa ai si capacitatea de a recunoaste raportul de forte, si cum ai putea face asta cu ego-ul cat casa, care te infatiseaza ca fiind buricul pamantului si nimeni nu mai e ca tine?

Si care e calea spre o convietuire pasnica? “lepadarea de sine”, de ego… si incepe cu linistea mintii, caci altfel, ego-ul, rezultat al mintii, cum ar putea fi vreodata de acord cu propria lepadare?!

asteptari

Patrunzand inspre miezul lucrurilor, a cauzalitatii, dincolo de evident si aparente descoperim ca toate dezamagirile, supararile, tristetile noastre sunt cauzate de … propriile asteptari.

Ne asteptam ca ceilalti sa fie asemeni noua de corecti, intelegatori, buni :), sa ne recunoasca meritele, faptele, sa fie recunoscatori pentru ceea ce facem, sa ne iubeasca neconditionat, indiferent ce facem, sa nu ne judece, sau daca o fac, sa ne ierte.

Dar ne mai asteptam sa ne asculte, sa ne urmeze sfaturile! Ne asteptam adesea sa treaca peste liberul lor arbitru pentru noi! Ne asteptam sa fie fericiti ca cineva ii conduce si ca exista cineva care sa le implementeze crezuri, adevaruri si certitudini…

Exista si un nou concept: “managementul asteptarilor”. Adica, abilitatea de a raspunde asteptarilor pe care le-ai generat :)!

As lega un pic asteptarile de orgoliu, de judecata. Caci de multe ori nu am avea asteptari “puternice” daca nu ne-am simti indreptatiti s-o facem. Astfel, orice gand-fapta-energie pe care o percepem la noi, o judecam ca fiind buna, “superioara”, ne “da dreptul” a pretinde ceva de la ceilalti. Le aratam ca gresesc, ii balacarim, le impunem”corectii”, ii umplem de apelative. Dar vai… toate astea ne costa…

Judecata ne arunca in prapastie. Orgoliul ne pune lanturile.  Cunoasterea sau re-cunoasterea acestora aduc lumina ce ne calauzeste inapoi pe culmi!

Ne schimbam gandurile si ne asteptam ca lumea sa arate brusc altfel! Si nu se intampla nimic…  reformulam modul de exprimare, devenim, poate, mai diplomati, poate mai falsi. Si nu se intampla nimic…

Si nici nu se va inatmpla. Pentru ca schimbarea de suprafata nu e totul. E un inceput, un act de “vointa”, un fel de impunere… imi impun ca de maine sa fiu bun. Excelent. Imi impun asta cu cei 5% din creier pe care ii folosesc. Dar restul? Subconstientul si inconstientul ce fac? A vrea sa te schimbi deschide usa, lasa lumina inauntru, dar nu e totul!

Nu e suficient sa schimbi modul de reactie la mediul inconjurator. De genul “da, e o persoana ingrozitoare, dar eu sunt bun, si voi incepe sa-i dau buna-ziua indiferent de ce simt”, si te astepti ca de maine toata lumea sa citeasca bunatatea din tine… nu, schimbarea e in modul de perceptie a mediului. “da, e o fiinta, ca noi toti, cu experientele ce are de trait, de trecut. Nu e nici mai buna, nici mai rea decat mine. Este.” Si atunci nu mai avem asteptari.

Si schimbarea perceptiei e la un click distanta. Doar ca nu mai e un act de vointa. E de non-vointa. Click-ul consta in faptul ca te opresti din asezarea a tot ce vezi, simti in jur in casetele lor obisnuite, nu separi bobul de neghina. Stergi programele bine fixate, si o iei de la capat, de la “tabula rasa”, in sensul primar al expresiei!

Si atunci nu vei mai percepe infricosator intalnirea cu extraterestri, cancerul nu te va omori, oamenii rai nu vor fi neaparat rai, nu-ti vei limita orizontul la “adevarurile” contemporane referitoare la viata si univers (sa ne aducem aminte de Galileo si alti avangardisti sau non-conformisti…), nu vei mai reduce viata la existenta de pe Pamant, vei putea comunica cu animalele si plantele, si nu vei mai avea nevoie ca altii sa-ti arate ce e si cum ajungi la fericire. Atentie insa! Libertatea ce o vei capata e cea pe care diverse institutii au incercat sa ti-o ingradeasca de-a lungul timpului…

 … multe vor fi diferite… si multe sunt diferite fata de ceea ce stim sau ne asteptam 🙂 sa fie.

cersetorii

In foarte putinele mele incursiuni in zonele urbane ale Bucurestiului ma confrunt cu experiente poate noi oentru mine, dar foarte probabil cotidiene pentru altii… Eram la semafor, si cu o foame destul de crancena crontzaneam niste covrigi. Un cersetor mergea din masina in masina, si ma uitam la el gandindu-ma ca din principiu nu le dau nimic, pentru a nu le incuraja activitatea, dar ma gandeam si ca unii nu au incotro, si poate chiar le e foame. Eu crontzaiam covrigii… m-am uitat in jur sa vad ce i-as putea da. Aveam samburi de migdale, biscuiti si covrigii. Cersetorul a ajuns la geamul meu… se uita la cum mananc… asa ca am deschis geamul si i-am dat punga de covrigi, zicandu-mi ca ajung la destinatie si-mi iau alta. In momentul acela s-a intamplat ceva ce nu mi-as fi imaginat: s-a uitat la punga, a zis un “sa fie primiti”, apoi s-a uitat la mine si m-a intrebat “cum credeti ca i-as putea manca?”. Dinti avea in gura, covrigii nu erau foarte tari, am avut o scurta reactie de a-i lua inapoi, dar am plecat. Mi-a ramas mult timp in minte cersetorul. Ma gandeam ca intalnim in drumul nostru a gramada de cersetori. Unii cersind atentie, altii mila, iubire, prietenie, timp, autoritate, recunoastere, mancare, bani… cand nu le pot obtine, incearca sa le ia prin forta. Fura, spun povesti lacrimogene, santajeaza, bat cu pumnul in masa, tipa, se isterizeaza, ca doar doar obtin ce vor. Dar de fapt ce vor? La un moment dat nu mai stii ce ai putea sa le mai dai, ca tot nemultumiti sunt. Le e foame, dar iti dau covrigii inapoi. Vor sanatate, dar ii lasi fara motive de tanguire, si e ca si cum le-ai taia o mana. Le-ar lipsi pilonul central al existentei! Cine ar mai fi ei daca n-ar avea de ce se plange ca nu au? Pentru ce ar duce micro sau macro-lupte. Le dai atentie sau acultare, dar nu e bine ca e fortata (Doamne, in conditiile date, cum ar putea fi altfel!) sunt invidiosi ca ei nu au ce altii au, dar nu pot defini ce au altii, in special cand linistea si multumirea vin din interior! Locul cersetorilor e in strada, in public, caci acolo se simt bine. Si ma refer la cersetorii profesionisti, care trebuie sa fie vazuti, caci circ fara specatatori nu exista, nu ma refer la cersetorii ocazionali, care intr-o anumita conjunctura trebuie sa se descurce si alta solutie nu vad… acestia sunt rari. Isi cauta umil de munca, le e jena sa se uite la altii sa ceara, caci nu sunt obisnuiti sa faca asta. Asa ca mai degraba cauta in gunoaie … 😦 Cersetorii profesionisti ti se adreseaza direct, ca sa nu cumva sa nu ii observi, sa treaca neobservati, caci spectacolul nu si-ar avea rostul. Iti spun povestea lor privindu-te in ochi, pandind sclipirea de slabiciune pe care sa cladeasca “asaltul” pentru a obtine ceva… de care sa fie in continuare nemultumiti, dar gloriosi ca pentru o clipa efemera au putut fi in atentia cuiva.

“cersetori de Dorobanti, ce ai fi vrut?” mi-a spus o colega dupa ce i-am povestit. da, adevarat. cu cat mai bine pozitionati “social”, cu atat mai pretentiosi, mai periculosi.

Dar ii privim cu Iubire, cu Compasiune, caci nu sunt decat suflete chinuite care s-au ratacit, au ajuns in tenebre si umbre, au uitat ca pot face singuri, fara sa cerseasca si fara sa invidieze, lumina.

in trafic

Acum multi ani dezvoltasem teoria ca omul e asemenea modului in care conduce… la un moment dat mi-a trecut prin cap sa testez “pretendentii aspiranti” dupa felul in care conduc, respectiv dupa gradul de confort al pasagerului din dreapta. Apoi am renuntat la teorie. Poate pentru ca mi-am intalnit sotzul si de la inceput nu a fost nevoie de teste. Stiam ca e el, fara sa ma gandesc la confortul pasagerului. (trebuie insa sa admit ca teoria se aplica – se intampla sa comentez stand in dreapta, asa cum se intampla sa comentez fiindu-i sotzie :))

Ei bine, azi mi-am adus aminte de teorie. Nu ca pasager, ci ca sofer, trebuind sa merg in urma cuiva. In urma cuiva care stie tot timpul ce sa faca, care nu prea accepta sa fie contrazis, aparent ii asculta pe ceilalti, dar trebuie sa conduca, care crede ca facand jonglerii ajunge mai repede unde trebuie sa ajunga.

Ei bine, am pornit. In loc s-o luam in dreapta, pe drumul scurt, am imbarligat-o pe alt drum. Nu conta ca semnalizam dreapta aratand ca e mai bine altfel. Stiu ca ma urmarea caci de cate ori era o masina intre noi, incetinea sa o depaseasca, sa nu raman in urma. Sa fiu acolo, urmandu-l. apoi, pe un drum intamplator stiut bine de mine incerca sa depaseasca pe dreapta sau pe linia de tramvai , pe oriunde, doar sa avanseze. Altfel decat ceilalti. In mod comic fiecare tentativa era blocata fie de masini ce stationau pe dreapta, fie de cei ce faceau stanga, fie de refugii de tramvai :). Nu stiam cu exactitate cum sa ajungem, am sunat si am aflat, asa ca la o noua intersectie am semnalizat iar, din timp, dreapta. A facut stanga si s-a oprit sa dea telefoane. I-am spus pe unde s-o luam, si nu cred ca i-a trecut prin cap sa ma lase inainte. Era la conducere :)). A fost ok pana la urma, am ajuns unde trebuia sa ajungem. Doar cu ceva mai multe resurse consumate – timp si carburant de asta data. Efort si stres in alte imprejurari 🙂

La intoarcere, nemaiavandu-l in fata am urmarit micii oporunisti (facand mici artificii, gen trecutul prin benzinarie sa ajunga cu 3 masini mai in fata), imperturbabili (ii poti claxona sau semnaliza pana se face seara ca nu se streseaza), crizati (cu mana pe claxon, asteptandu-se ca toata lumea sa se dea la o parte in aceeasi secunda in care a declansat goarna), smecherasi (te ocolesc, pe stanga, pe dreapta, isi fac loc fortandu-i pe altii sa franeze si ajungi cu ei in acelasi timp la semafor), siguri de sine (un fel de smecherasi dar care nu-i deranjeaza pe ceilalti, gasind mereu oportunitati “safe” de miscare mai rapida), intransigenti (nu te-ar lasa sa iesi din parcare sau straduta sub niciun chip, caci are prioritate), stie-toti (nu numai ca nu cedeaza din drepturi, dar mai si tin lectii colorate cu iz de mahala, daca ii intalnesti la semafor poate chiar coboara geamul sa-ti spuna ca ti-ai luat degeaba carnetul), isterici (habar nu au in ce viteza sunt, pe ce banda, de ce merg stergatoarele in plin soare, si toti ceilalti sunt de vina ca ei incurca circulatia). Si cei mai tari: pendantii. Sau pedantele: ieri am vazut o doamna/domnisoara cu peria prinsa in breton. Arata ca frankenstein cu un cutit in tample… dar rula imperturbabila pe banda a treia cu 40 la ora, si nu cred ca s-a intrebat de ce e claxonata si depasita pe dreapta de toti ceilalti…

Mai sunt cei care nu ar incalca regula nici sa-i pici cu ceara, sau cei pentru care regulile  nu se aplica, sunt doar pentru cei prosti.

Ei bine, fiecare dintre noi isi poate dezvolta o asemenea teorie. Si cred ca ar fi amuzant sa mergi cu masina cu cei care-ti plac sau te enerveaza, sa vezi cum se aplica. Si cred ca ai deveni putin mai tolerant vazand ca nimic nu e personal :))

realitati paralele

Ne place sa dam valente abstracte teremnilor. Realitati paralele suna aproape de “universuri paralele”, “existente paralele”. V-ati gandit ca realitatile parelele sunt mai “tangibile” decat ne imaginam?

Sa va povestesc…

Viata mea corporatista se desfasoara intr-un birou, intr-o cladire sticla-beton, cu mocheta, birouri noi si patioase, dotate cu calculatoare, acces la internet, colegi educati, frumos imbracati, cel mai adesea prietenosi, binevoitori. Uneori prea aliniati, dar asta tine de felul in caer trebuie sa te integrezi in mediu ca sa rezisti. Dar nu despre asta vreau sa va povestesc.

In afara serviciului am o familie minunata, armonioasa, ne ascultam, ne ajutam, ne jucam impreuna. Traim, traiesc o realitate. Uneori nici nu-mi dau seama de ea, caci dincolo de realitate, este o normalitate. Si ce e normal nu mai iese in evidenta decat prin comparatie.

Azi am iesit din birou :), am vizitat o locatie noua. Am vazut lucruri noi… incaperi pline de costume moderne, de epoca, de personaje de desene animate, de domnitori si paji, de boieri si tarani, chiar uniforme de elevi de care am purtat si eu pe vremuri. Palarii si jobenuri, pelerine si opinci.

Toate astea intr-o cladire cu vopsea scorojita, cu mozaic pe jos, geamuri murdare care nu sunt sigura ca se inchideau bine, pline de gainatz caci in cladire isi facusera cuib si pasarile si nimeni nu se incumeta, din fericire, sa le strice cuiburile. Caldura de care ma plang la servici era o adiere rece, o sursa de caldura fiind o placa de calcat pusa in functiune in atelierul de croitorie.

Apoi incaperi ticsite de birouri, scaune si calculatoare la care stateau oameni bine imbracati (am redescoperit utilitatatea pulovarelor…)

Afise cu “aici nu se fumeaza”, “toalete =>” etc.

Ca trezita dintr-un vis, m-am intrebat care e realitatea mai reala. A mea sau a lor?

A mea, care stau intr-o casa la foarte margine de oras, “pe camp” zic eu, unde am un petec de curte, vecini linistiti, gospodari si saritori, sau a familiei cu patru copii care sta la cateva sute de metri de noi intr-o darapanatura cu folie de plastic in loc de geam si acoperis din lemne de la constructii, cu WC improvizat?

Eu nu cred ca as rezista in realitatea lor, precum si ei ar supravietui greu in realitatea mea. Dar pot vedea, chiar experimenta “cealalta” realitate.

Si mai e ceva: daca nu ar fi aceste interactiuni sporadice care sa ma faca sa constientizez realitatile acestea, nici nu as fi constienta ca exista! Daca nu as iesi de sub globul de sticla nu as sti ca exista viata si altfel! Numim aceste interactiuni intre realitati evenimente, ocazii oportunitati. La alt nivel, daca nu ne limitam, se numesc “porti”. Catre alte dimensiuni.

Ma gandesc ca am atins cu degetul oceanul. Am constientizat trei feluri de “realitati terestre”. Dar ele sunt nenumarate! Fiecare traieste o realitate! Si fiecare sustine ca realitatea sa e cea reala. Ca ce vede, stie si simte sunt singurele lucruri adevarate. ca altceva nu exista, decat povesti, sau cei ce le spun mint! daca exista realitati dincolo de noi, exista si dincolo de noi, omenire, Pamant, nu?

Poate da, poate nu. Dar daca nu suntem dispusi sau pregatiti sa vedem si dincolo de realitatea imediata, cum vom reactiona in fata unor schimbari de situatie, de realiatati, de dimensiuni? Ne vom adapta sau vom refuza sa acceptam ce se intampla?